Proscomidia sau pregătirea Cinstitelor Daruri (II)

După pregătirea Agnețului din prima prescură (între cele cinci folosite la Proscomidie), preotul, luând‑o pe cea de‑a doua, taie din ea o părticică în formă de piramidă triunghiulară şi zice: „Întru cinstea și pomenirea Preabinecuvântatei, slăvitei Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria, pentru ale cărei rugăciuni primește, Doamne, jertfa aceasta întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri.”. Apoi o pune de‑a dreapta Sfântului Agneț, aproape de mijloc, și zice: „De față a stat împărăteasa, de‑a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată și preaînfrumusețată.” (Ps. 44, 11). 

Proscomidia sau pregătirea Cinstitelor Daruri (I)

Proscomidia1 este rânduiala pregătirii Darurilor euharistice (pâinea și vinul amestecat cu apă) în vederea prefacerii lor în Trupul și în Sângele Domnului, la Sfânta Liturghie. Această rânduială se săvârșește în taină, de către preot, înainte de Sfânta Liturghie, pe o masă sau într‑o nișă specială din partea de nord‑vest a Altarului, numită proscomidiar. 

Icoana Învierii Domnului în cultul Bisericii Ortodoxe

În Biserica Ortodoxă icoana are aceeași putere revelatoare ca și cuvântul Sfintei Scripturi. Ea este nu doar un simbol religios, ci și un obiect sfânt, care mediază prezența reală a chipurilor sfinte prin Duhul Sfânt. De aceea, desfășurarea cultului liturgic nu poate fi gândit în absența icoanelor.1

Rugăciunile de invocare a Duhului Sfânt și semnul Sfintei Cruci la Sfintele Taine

Omul este trup și suflet unite în chip tainic. Atunci când trupul omului este atins de cele sfinte se împărtășește din această stare de sfințenie și sufletul. De asemenea, când sufletul se împărtășește de har (prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune) și trupul se sfințește. Întrebarea este: cum se sfințesc cele prin care însuși omul se sfințește?    

Obiectele de cult. Simbolismul și întrebuințarea lor (2)

b) Obiectele sfinte din proscomidiar1 În proscomidiar se păstrează sfintele vase necesare săvârșirii Sfintei Liturghii. Acestea sunt: 1. Sfântul Potir, un vas în forma unei cupe sau a unui pahar (mai mare sau mai mic), lucrat de regulă din argint poleit cu aur sau din materiale inoxidabile.

Obiectele de cult. Simbolismul și întrebuințarea lor

I. NOȚIUNI GENERALE DESPRE OBIECTELE DE CULT Pentru săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii, a Sfintelor Taine și a celorlalte slujbe din cultul Bisericii noastre se întrebuințează anumite vase și obiecte consacrate, fiecare având o slujire anume. Aceste obiecte nu au fost prezente în cultul creștin de la început, au fost introduse treptat, o dată cu dezvoltarea cultului și cu necesitățile pe care le impunea săvârșirea sfintelor slujbe. Însă chiar dacă au apărut din rațiuni practice, unele dintre aceste obiecte sau odoare bisericești au fost preînchipuite de cele mai sfinte lucruri care se găseau în Templul evreilor, având rolul de a fi „chipuri și simboluri” ale celor viitoare, descoperite în mod deplin prin Mântuitorul Hristos în Biserica Sa1. 

Despre folosul privegherii sau al rugăciunii din timpul nopții (II)

Despre folosul privegherii sau al rugăciunii din timpul nopții (I)

Într‑unul din psalmi prorocul și împăratul David spune: „De șapte ori pe zi Te‑am lăudat, Doamne, pentru judecățile dreptății Tale”. (Ps. 118, 164). Același lucru îl pot spune cu dreptate și monahii, pentru că o zi din viața lor este marcată de șapte „popasuri” de rugăciune, și asta pentru că ziua liturgică are Șapte Laude sau șapte slujbe principale. Acestea sunt: Vecernia (sau Slujba de seară), Pavecernița  (sau slujba de după masa de seară), Miezonoptica, Utrenia (sau Slujba de dimineață) dimpreună cu Ceasul I, Ceasul al III‑lea, Ceasul al VI‑lea și Ceasul al IX‑lea.

Candela și lumânarea - simboluri ale rugăciunii neîncetate

Practica aprinderii de candele și lumânări în biserică, dar și în casa creștinului, își are originea la începuturile creștinismului. Un asemenea obicei este amintit în Faptele Apostolilor, când este descrisă adunarea liturgică: „În ziua întâi a săptămânii (duminică), adunându‑ne noi să frângem pâinea (…). În camera de sus, unde eram adunați, erau multe lumini aprinse.” (20, 7‑8).

Despre Kratimă sau Terirem (II)

În articolul anterior am văzut cum teriremul era înțeles în veacul al XVII‑lea ca imitare a cântării îngerești, mai  presus de cuvinte, ca exultare și bucurie înaintea Dumnezeirii, care este de necuprins, dar și ca imitare a „glasului de ape multe” pe care l‑au auzit proorocii și s‑au bucurat.  

Despre Kratimă sau Terirem (I)

În lucrările de specialitate ni se spune că poartă denumirea de cratimă „acele melodii ale muzicii bizantine care nu sunt legate de texte concrete, ci folosesc exclusiv silabe fără înțeles, ca de exemplu terirem, nonono, tototo, rerurem, totoro etc. O astfel de cratimă slujește în primul rând la prelungirea (κρατέω ‑ κράτημα, kratēma) duratei unei cântări normale, mai ales la mănăstiri (…). Majoritatea sunt compoziții muzicale independente și au fost notate în secolele XVI‑XVIII ca adaosuri melodice la imnuri mai vechi (...). Cele mai importante cratime pentru slujbele de peste an sunt adunate în cartea numită Kratimatarion (Κρατηματάριον), ce poate fi întâlnită ca o carte de sine stătătoare deja în secolul al XV‑lea. Ea a fost îmbogățită enorm prin variante nou apărute și adăugate în perioada cuprinsă între secolele XVIII‑XIX”.1  

Pomenirile de obște pentru cei adormiți

Biserica s‑a rugat întotdeauna pentru cei adormiți la fel ca pentru cei vii, având conștiința faptului că „Dumnezeu nu este al morților, ci al viilor”, așa cum Însuși Hristos a spus (Cf. Mt. 22, 32). Într‑un fel anume, pentru că Dumnezeu așa a binevoit, din momentul în care ne‑am născut Dumnezeu ne‑a dat în dar veșnicia, viața veșnică.

Despre Anixandare

Atunci când se săvârșește Privegherea (Vecernia Mare cu Litia și Utrenia), Psalmul 103 de la începutul Vecerniei are o anumită particularitate: se citesc stihurile până la Deschizând Tu mâna Ta..., iar de la acest stih (inclusiv) până la sfârșit se cântă toate stihurile în mod antifonic (împerecheate câte două) și urmate de câte un stih: Bine ești cuvântat, Doamne..., Minunate sunt lucrurile Tale Doamne... și Slavă Ție, Doamne, Celui Ce ai făcut toate. Acestea se numesc Anixandare. 

Despre imnul „Limină lină”

Cel mai important imn de la Slujba Vecerniei (slujba de seară) este cântarea Lumină Lină. În limba greacă numele acestui imn – Έπιλύχνιος` Ύμνος (Epilychnios Hymnos) – poate fi explicat din punct de vedere etimologic prin faptul că este cântat seara, la lumina lămpii (λυχνία), de aceea și vecernia poartă un nume înrudit cu acest termen (λυχνικόν)1. Însă vom vedea că aceste numiri sunt strâns legate nu doar de simpla intonare a imnului la lumina lămpii (care se practică mai mult în mănăstiri), dar şi de faptul că au fost generate de existența unui rit al aprinderii lămpii, sau al luminii, la Slujba Vecerniei.

Despre doxologie

Doxologia „este formată din imnuri scurte și concrete sau grupe de strofe, al căror conținut îl reprezintă lauda adresată Sfintei Treimi, începând întotdeauna cu termenul „Slavă” (Δόξα). Într‑un cadru liturgic general poate fi desemnată ca doxologie orice formă de rugăciune sau cântare ce laudă măreția și iubirea de oameni a lui Dumnezeu”1.