Obiectele de cult, odată intrate în uzul bisericesc, nu mai pot fi utilizate în alt scop, pentru că sunt afierosite sau închinate Domnului și astfel devin bunuri sacre. Acest lucru este reglementat și de legile bisericești. Astfel, Canonul 73 Apostolic oprește orice altă întrebuințare a sfintelor vase: „(...) vas sfințit, de aur sau de argint, sau pânză (sfințită) nimeni să nu‑și mai însușească spre întrebuințare proprie, căci este lucru fără de lege (potrivnic legii). Iar de s‑ar vădi cineva (făcând una ca aceasta), să se pedepsească cu afurisirea (dacă este preot se oprește pentru o perioadă de la slujirea celor sfinte, iar dacă este mirean, acesta se oprește de la Sfânta Împărtășanie).”² De asemenea, Canonul 10 de la Sinoadele I și II de la Constantinopol (861) pedepsește cu asprime (prin caterisire) clericul care s‑ar folosi pentru sine (în afara bisericii³) de potir, de disc sau de veșmintele liturgice. 

Astăzi, în parohii, preoții și diaconii sunt cei ce poartă grijă de sfintele vase (care sunt utilizate exclusiv pentru săvârșirea Sfintei Liturghii), iar de celelalte odoare bisericești paraclisierul. Însă în unele parohii există și ipodiaconi⁴, care dimpreună cu diaconii pregătesc pentru preot toate cele necesare slujirii.   

În  marile mănăstiri există o altă persoană însărcinată cu responsabilitatea de a păstra sfintele vase, și anume schevofilaxul⁵, care face și el parte din treptele clerului inferior. 

II. OBIECTELE DE CULT DIN SFÂNTUL ALTAR

a) Obiectele de pe Sfânta Masă

1) Sfântul Antimis este cel mai important obiect de pe Sfânta Masă, pentru că pe el se săvârșește Sfânta Liturghie. Antimisul este o stofă de in sau de mătase (în forma unui dreptunghi  cu laturile de 50x60 cm) pe care este imprimată, pictată sau brodată, scena Coborârii de pe cruce și a Punerii în mormânt a trupului Mântuitorului, dimpreună cu cei patru evangheliști (în cele patru colțuri).

În partea de jos se află inscripția cu mențiunea hramului bisericii pentru care este dat Antimisul, data și semnătura ierarhului care l‑a dat. 

Numirea de Antimis s‑ar traduce din limba greacă prin expresia „în loc de masă”. Originea Antimisului are legătură cu perioada persecuțiilor, când creștinii, pentru a săvârși Sfânta Liturghie, erau nevoiți să poarte cu ei sfintele vase și mesele care serveau de altar în locuri greu accesibile (peșteri, munți, catacombe). Antimisul a apărut în acest context ca o soluție practică, fiind un altar mobil. Antimisul dă mărturie până astăzi despre acea perioadă de martiriu, întrucât în cusătura de sus a Antimisului (sau într‑un buzunăraș de pe spate) sunt puse părticele din moaștele martirilor⁶. 

Sfântul Antimis este întotdeauna învelit într‑o bucată de pânză roșie, care se numește iliton (din greacă, „a înveli”). Amândouă se desfac în cadrul Sfintei Liturghii la Ectenia pentru cei chemați. 

De asemenea, în Sfântul Antimis se păstrează și un burete mic, cu care se adună părticelele căzute din întâmplare de pe Sfântul Disc. De acest burete se ajută preotul atunci când se împărtășește, pentru a lua de pe Sfântul Disc o parte din Sfântul Trup.

Sfântul Antimis simbolizează giulgiurile de la îngroparea Domnului, ilitonul simbolizează marama în care a fost înfășurat capul Mântuitorului, iar buretele ne aminteşte buretele de care ostașii s‑au folosit ca să înmoaie buzele Mântuitorului Hristos cu oțet și fiere, la răstignire. 

2) Sfânta Evanghelie. Pe Sfântul Antimis (împăturit în iliton) se află întotdeauna Sfânta Evanghelie, care‑L închipuie pe Hristos pe scaunul slavei Sale, Care, prin glasul preotului, învață pe oameni calea binelui și a fericirii veșnice⁷. Scriptura cuprinde cele patru Evanghelii, împărțite în citiri sau pericope pentru fiecare zi, iar citirea se începe în Duminica Învierii cu Evanghelia de la Ioan.

Vohodul mic (când preotul poartă Evanghelia în procesiune prin mijlocul bisericii, la Fericiri) și mai ales citirea Evangheliei arată centralitatea cuvântului dumnezeiesc în prima parte a Liturghiei, care este numită Liturghia Cuvântului (ori Liturghia catehumenilor, pentru că aceștia puteau asista la Liturghie doar până la Ectenia celor chemați, cu puțin înainte de cântarea Heruvicului, și se împărtășeau doar din cuvântul Evangheliei ori ascultând predica, nefiind încă botezați). 

3) Sfânta Cruce, pe care este înfățișată răstignirea Domnului, se găsește pe Sfânta Masă și se folosește la aproape toate sfintele slujbe (Sfânta Liturghie, Taina Sfântului Botez, Sfințirea apei etc.). În fapt, săvârșirea oricărei slujbe este intim legată de semnul Sfintei Cruci, prin care am primit mântuirea. Crucea este semnul de biruință împotriva păcatului, a morții și a diavolului.  Dar și chemare sau ideal creștin, pentru că Mântuitorul spune: „cel ce vrea să‑Mi urmeze Mie, să se lepede de sine, să‑și ia crucea și să‑mi urmeze Mie.”(Mt. XVI, 24)

4) Sântul Chivot, care se mai numește și artoforiu (de la artos, pâine dospită), are formă de bisericuță (uneori chiar forma bisericii în care se află) sau se prezintă ca o cutie dreptunghiulară, înfrumusețată cu diferite ornamente, care imită mai mult sau mai puțin chivotul din Vechiul Testament. Este cel mai de preț obiect de pe Sfânta Masă, pentru că înăuntrul lui, într‑o cutiuță de argint sau din aur, se păstrează Sfânta Împărtășanie pentru cazurile excepționale de peste an (de regulă pentru bătrânii sau pentru copiii bolnavi). Aceasta se pregătește din Sfântul Agneț care se scoate în Joia Mare și mai apoi se usucă și se sfărâmă în marțea din Săptămâna luminată (a treia zi de Paște). Dacă este de dimensiuni potrivite, în Sfântul Chivot se  păstrează și Sfântul Agneț (sau mai multe) pentru săvârșirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite, în zilele din timpul săptămânii la Postul Mare. 

În marile catedrale, la Vecerniile mari, Sfântul Chivot este purtat pe umeri de diacon, în timpul cădirii mari.  

Ripidelesunt un fel de apărători sub formă de evantai, prin care diaconii feresc Cinstitele Daruri în timpul Anaforalei (partea a doua a Liturghiei, numită Liturghie Euharistică). Forma ripidelor trimite cu gândul la aripile îngerilor care acopereau Chivotul Legii, în Vechiul Testament. Ele simbolizează deci îngerii ce tainic Îl înconjoară pe Împăratul Slavei, Care sălășluiește pe Sfânta Masă. Ripidele sunt purtate în procesiunea vohoadelor de la slujbele arhierești.

Tot pe Sfânta Masă se găsesc și sfeșnice cu 1, 2, 3 sau 7 lumânări, fiecare cu un simbolism aparte. Sfeşnicul cu o singură lumânare închipuie unitatea Dumnezeirii, sfeşnicul cu două lumini (dicherul) cele două firi ale Mântuitorului, cel cu 3 lumini (tricherul) Sfânta Treime, iar sfeşnicul cu 7 lumini cele 7 daruri ale Sfântului Duh.

Tot pe Sfânta Masă se mai găsesc: vasul în care se păstrează Sfântul și Marele mir, care se folosește la Mirungerea copiilor, după Botez (acesta poate fi depozitat și la Proscomidiar sau într‑un loc special amenajat); un clopoțel, folosit la unele slujbe (Liturghia Darurilor) pentru a vesti credincioșii că trebuie să îngenuncheze ori să se ridice, dar şi la încheierea citirii Cazaniei sau a Sinaxarului; mici racle cu moaște de sfinți, iar în partea de răsărit a Sfintei Mese se află Crucea Răstignirii, o cruce mare, lucrată în lemn și pictată, care se scoate din Altar, de către preot, la Denia din Joia Mare, în timp ce se cântă „Astăzi S‑a spânzurat pe lemn…”, și la care se închină mai apoi în mod solemn tot poporul dreptcredincios.

(Va urma…)

Note: