Ce sunt antifoanele?

Antifoanele (αντίϕωνον) sunt imnuri (mai ales psalmi din Vechiul Testament cu ipopsalmi) al căror nume provine de la modul alternativ (antifonic) în care erau cântate de către cele două strane sau grupuri de credincioşi. Antifonul este o formă importantă a muzicii bisericeşti, care a avut încă din primele vea­curi un loc bine stabilit în practica liturgică a Bisericii.

Ce este predica?

PREDICĂ, f., pl. î (it. predica, de unde şi ngr. predika [scrisprentika], rus.predika, germ.predigt): discurs ţinut pentru a moraliza poporul: a ţine o predică. Fig. iron. Mustrare lungă şi plic­ticoasă. Odinioară cazanie, prodovedanie, apoi omilie şi didahie. V. cuvântare.1

Despre diaconatul feminin (I)

După ce anul trecut, în şedinţa de lucru din 15-17 noiembrie, Sinodul Patriarhi­ei Alexandriei a decis reactivarea instituţiei diaconiţelor sau a diaconatului fe­minin, în februarie 2017 acest lucru s-a concretizat prin hirotonia unei persoa­ne de parte femeiască în treapta de diacon, pentru nevoile misionare ale Mitropoliei de Katanga. Pentru că noutatea a adus o oarecare confuzie în minţile unor credincioşi, în cele ce urmează ne propunem să menţionăm câteva detalii despre originea instituţiei diaconatului feminin, rolul diaconiţelor în viaţa Bisericii şi posibilitatea reactivării acestei instituţii la nivelul întregii Biserici Ortodoxe.

Despre rânduiala hirotesiei iconarului

Înainte de jumătatea secolului al XIX-lea1, iconarul avea o relație specială cu Biserica, întrucât acesta era hirotesit de către preot, pentru a primi darul de zugrăvi corect chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului și al Sfinților, după o perioadă de ucenicie pe lângă un maestru care cunoștea izvoadele (modelele) vechilor zugravi. Tradiția hirotesiei iconarilor s-a continuat apoi tot mai izolat, în anumite zone din România, iar în timpul comunismului ateu aproape că a dispărut. În prezent, Biserica îi re-îmbisericește pe pictorii de artă sacră, în unele episcopii având loc hirotesii de iconari2.

Ce reprezintă icoana în viaţa bisericii şi a creştinilor?

Icoana a apărut din dorinţa primilor crestini de a păstra vie amintirea chipului Fiului lui Dumnezeu Cel întrupat, al Maicii Sale si al Sfinţilor Apostoli1. Această dorinţă s-a extins mai apoi si asupra evenimentelor importante din istoria mântuirii omului, relatate în Sfânta Scriptură, icoana devenind, asa cum frumos o numea un teolog, „o Evanghelie în culori”2. O astfel de înţelegere o atestă Sfântul Vasile cel Mare prin cu­vintele: „Ceea ce aduce cuvântul prin istorisire la auz tot aceea înfăţisează si arată pic­tura în mod tăcut ochilor” (Omilie la mucenicul Varlaam, 17, 3)3. De aici înţelegem că unul dintre scopurile icoanei este de or­din educativ-religios.

Despre ridicarea mâinilor la rugăciune (II)

Într-una dintre omiliile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur interpretează textul din Epistola I către Timotei, cap. 2 vers. 8, neinsistând asupra semnificației pe care o are ridicarea mâinilor în rugăciune –cel mai probabil datorită faptului că era un gest obișnuit în cadrul comunităților creștine –, însă explică în varii nuanțe morale și duhovnicești ce înseamnă „a ridica (a înălța) mâini curate” către Domnul. Acestea scot în evidență trei atitudini generale ce exprimă o stare de curăție a omului: a te ruga fiind pătruns de sentimentul smereniei, a nu avea ură sau mânie împotriva aproapelui și a crede că vei primi de la Dumnezeu cele râvnite. De asemenea, sfântul menționează un lucru important, când amintește că iudeilor nu le era îngăduit să se apropie de Dumnezeu în altă parte decât la Templu (considerăm că, implicit, să se roage ridicând mâinile), însă evidențiază faptul că pe noi Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne rugăm în tot locul, ridicând mâinile către Dumnezeu, în sensul că trebuie să ne rugăm în tot locul având aceeași atitudine smerită față de Dumnezeu și nu una fariseică, indiferent dacă ne rugăm cu mâinile ridicate sau nu1.   

Despre ridicarea mâinilor la rugăciune (I)

Rugăciunea este una dintre lucră­rile duhovniceşti care îl angajea­ză cel mai mult pe om, şi aceas­ta deoarece nu doar mintea şi inima se roagă, ci şi trupul participă la ceea ce se petrece în interiorul omului, în virtutea unirii dintre trup şi suflet şi a faptului că trăsăturile chipului lui Dumnezeu din om sunt imprimate, prin suflet, în trup1.

Psalmii Prorocului și Împăratului David

Psaltirea (ψαλμός, ό – psalmos, o = cântare, odă și ψαλτήριον = instrument muzical de acompaniat; βίβλος ψαλμῶν - biblos psalmon = Cartea Psalmilor) este una dintre cărțile canonice ale Vechiului Testament, ce îl are ca autor pe Prorocul și Împăratul David1. Aceasta cuprinde 150 de psalmi sau poeme, care, după conținutul de idei, pot fi grupați în mai multe categorii: psalmi de preaslăvire a lui Dumnezeu (8, 18, 28, 32, 35, 47, 75, 83 etc.), psalmi de mulțumire (17, 20, 29, 32, 33, 39, 64 etc.),  psalmi  la vreme de necaz sau de suferință ori pentru plângerea păcatelor (3, 4, 6, 7, 12, 16, 21, 24, 25, 27, 30, 34, 50 etc.), psalmi regali – cei care se referă la rege sau la ceremoniile legate de curtea regală, dar care pot avea și un înțeles profetic (2, 19, 20, 27, 44, 60, 62 etc.); și psalmii mesianici, adică cei care se referă la Domnul nostru Iisus Hristos prin dimensiunea lor profetică și care sunt cei mai importanți (3, 4, 6, 8, 15, 20, 21, 33, 44, 67, 71, 107, 109)2.  

Despre rânduiala înfierii copiilor

Toate momentele importante din viaţa creştinului, de la intrarea în lume şi până la despărţirea sufletului de trup, sunt sfinţite în Biserică, prin harul Duhului Sfânt, printr-o rânduială liturgică sau rugăciune anume (Slujba Botezului, Slujba Mărturisirii, Rânduiala Sfintei Împărtăşanii, Slujba Înmormântării etc.). Ba chiar mai mult decât atât, purtarea de grijă a Bisericii faţă de sufletele creştinilor trece dincolo de moarte şi se manifestă în rugăciunile neîncetate pentru cei adormiţi, până la Judecata de Apoi (pomenirea celor adormiţi la Dumnezeiasca Liturghie, Slujba parastasului etc.).

Ierurgii în legătură cu moartea omului

SLUJBA LA IEŞIREA CU GREU A SUFLETULUI Această rugăciune se face atunci când o persoană aflată în pragul morţii nu poate să-şi dea sufletul. Preotul se roagă pentru ca Dumnezeu să-i fie îndurător celui aflat pe patul suferinţei şi să-i dea iertarea păcatelor, cerând pentru acesta despărţirea sufletu­lui de trup, sfârşit uşor şi grabnic, precum şi odihnă netulburată după moarte: „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Atotţiitorule, Cel ce voieşti ca toţi oamenii să se mân­tuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină; Care nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, ne rugăm şi cu umilinţă cerem Ţie: sufletul robului Tău (N) dezleagă-l de toată legătura şi-l slobozeşte de tot blestemul, căci Tu eşti Cel ce dezlegi pe cei legaţi şi ridici pe cei căzuţi, nădejdea celor deznădăjduiţi. Porunceşte, dar, Stăpâne, să se dezlege în pace sufletul robului Tău şi să se odihnească în locaşurile cele veşnice cu toţi sfinţii Tăi, prin Unul-Născut Fiul Tău cu Care împreună bine eşti cuvântat, cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Ierurgii legate de începutul și de sfârşitul vieţii omului

Biserica îl însoţeşte pe om, prin rugă­ciuni şi gesturi liturgice, încă de la naşterea lui şi binecuvântează intrarea lui în lume. În ziua a opta îi va da numele, apoi îl va bote­za, îl va hrăni cu Trupul şi Sângele lui Hristos, îl va cununa, îl va întări în neputinţele sufle­teşti şi trupeşti, iar când va fi pregătit să ple­ce din lumea aceasta va alerga lângă el şi, cu rugăciuni şi cu cântări, va însoţi trupul lui la mormânt. Dar şi mort fiind nu-l va uita, ci va face rugăciuni până la sfârşitul veacu­rilor pentru odihna sufletului său. Cu ade­vărat Biserica îl îmbrăţişează pe om din mo­mentul naşterii lui până la porţile cerului1.

Taina Sfântului Maslu

Sfântul Maslu (To EvxiXaiov= to evhelaion, Eleoungerea, Sviatii Elea, Eleosveşteniia) este slujba sfântă prin care Biserica se roagă, prin sfinţiţii ei slujitori, pentru sănătatea bolnavilor si pentru ier­tarea păcatelor lor, ungându-i cu untde­lemn sfinţit. Denumirea de Maslu este de origine slavă (de la cuvântul vechi slav masl,care însemnează untdelemn). Se mai întrebuinţează si denumirea de eleoungere(ungere cu untdelemn); grecii folosesc denumirea de evhelaion,adică slujba unt­delemnului (de la evhi = rugăciune, sluj­bă si elaion = untdelemn), iar la popoare­le slave se foloseste denumirea de Sviatîi Elea (Untdelemn Sfânt) sau Eleosveşteniia (sfinţirea untdelemnului). La romano-catolici se întrebuinţa mai ales denumirea de extrema unctio (ungerea cea mai de pe urmă), pentru că ei o administrau numai muribunzilor, dar după Conciliul II Vati­can s-au apropiat de concepţia si practica ortodoxă si folosesc expresia de ungerea bolnavilor.

Sfânta taina a hirotoniei sau a preoţiei

Sfânta taină a cununiei sau a nunţii

Taina Spovedaniei