Fericirile, harta care ne arată drumul spre desăvârșire (1)

FERICIŢI CEI MILOSTIVI, CĂ ACEIA SE VOR MILUI Mila este inima Evangheliei lui Hristos   Un Părinte al Bisericii spunea că dacă într‑o zi ar fi să dispară toate exemplarele Sfintei Scripturi, dar să ne rămână, ca prin minune, doar două parabole din cele pe care le‑a rostit Mântuitorul Hristos – parabola Fiului Risipitor și a Tatălui milostiv și parabola Samarineanului milostiv – ne‑ar rămâne destulă hrană duhovnicească pentru a ne putea mântui. Am ști, din prima parabolă, cum este Dumnezeu și cum se comportă El cu noi, oamenii, iar din a doua cum să ne comportăm noi, oamenii, cu aproapele nostru. În aceste două parabole se află, concentrată, toată esența Evangheliei. Și dacă ne uităm atenți vedem că în ambele parabole învățătura centrală este despre milă: mila Tatălui față de fiul care s‑a rătăcit, iar mai apoi s‑a pocăit, și mila samarineanului față de omul aflat în suferință. Așadar, mila este în inima Evangheliei, este miezul și nucleul ei incandescent (ca să folosim un termen din fizică), și de aceea este imperativ să înțelegem ce este ea și cum o putem dobândi.

Pogorârea Sfântului Duh în Faptele Apostolilor: o analiză a eclesiologiei lucane a Rusaliilor

Pogorârea Sfântului Duh – Cincizecimea sau Rusaliile – este sărbătoarea inaugurării plenare a Bisericii la cincizeci de zile după Înviere și la zece zile după Înălțarea Mântuitorului. Descrierea acestui moment fundamental, de o importanță esențială, o aflăm în Sfânta Scriptură, la începutul Faptelor Apostolilor; evanghelistul dedică acestui eveniment un întreg capitol. Fără îndoială, faptul că acest episod este relatat chiar în cel de‑al doilea capitol al Faptelor nu este întâmplător. Încă din debutul cărții lucanice (în special cap. 1‑2) resimţim puternicul sentiment al unui început, al unei noi creații, început sub semnul căruia autorul plasează în mod intenționat descrierea primei perioade a Bisericii. Cincizecimea este descrisă ca fiind începutul Bisericii comunitare, după cum vom vedea în descrierea pe care Sfântul Apostol Petru o aduce teofaniei din Iopa (Fapte 11, 15). Acolo Duhul Sfânt se pogorâse peste cei trei bărbați din Cezareea, în același fel în care s‑a revărsat peste cei doisprezece Apostoli la Cincizecime: ἐνἀρχῇ, „dintru început” (cf. Fac. 1, 1; Ioan 1, 1). Aceste prime capitole funcționează ca un preambul al istoriei creștinismului, care urmează în continuarea cărții prin legitimarea ucenicilor Mântuitorului ca protagoniști pe pământ ai acestei noi realități.

Postul Mare, de la înțeles la trăire

Viața lăuntrică a creștinului este structurată, pe de o parte, de trăirile personale (bucurie, tristețe, succes, eșec, pace, neliniște etc.), iar pe de alta de ciclul liturgic al Bisericii, de arhitectura timpului bisericesc. Praznicele și perioadele liturgice au un înțeles profund și sunt menite să nască mișcare în viața noastră duhovnicească, să educe și să îl orienteze pe calea spre veșnicie pe cel ce dorește și caută. Din păcate, aceste înțelesuri sunt sufocate de formalism, la fel cum se întâmplă cu multe alte lucrări duhovnicești. 

Liturghiile online colac de salvare sau dochetism liturgic?

I. În Austria ne aflăm la cel de‑al treilea „lockdown”, care se va prelungi– deocamdată – până pe 8 februarie. În tot acest timp bisericile nu pot și nu vor putea să săvârșească slujbe publice decât în grupuri restrânse, de maxim 10 persoane, inclusiv preoții, cu ușile închise. După încheierea slujbelor, credin-cioșii care țin la prezența fizică și nemijlocită în biserică pot veni să se roage, să aprindă o lumânare, să se spovedească și să se împărtășească în afara cadrului liturgic. Fiind prin esența ei lucrare publică și „Taină a adunării” (cum spunea Schmemann), Liturghia săvârșită astfel – dar și soluțiile de salvare care încearcă să amelioreze această situație – provoacă mari probleme identitare. Una din ele doresc să o tematizez aici.

Lumina Mângâietorului a venit și lumea a luminat

De când mă știu, Praznicul Pogorârii Sfântului Duh este, pentru mine, cea mai frumoasă și mai plină de bucurie sărbătoare. Indiferent că i se spune Rusalii,Cincizecimesau Duminica Mare, am înțeles că este ziua de naștere a Bisericii, și prin urmare că ne putem ura unii altora în pace „Mulți ani sănătoși în Hristos”. Probabil că de aceea este atât de importantă. Mai e însă ceva, care aduce un plus de bucurie cerească şi pe care multă vreme nu l‑am putut desluși, iar mai târziu am înțeles că este starea binefăcătoare a Dătătorului de Viață și a Mângâietorului Duh.

Mormântul, izvorul învierii noastre

De veacuri Biserica prăznuiește cel mai mare eveniment al omenirii: Învierea lui Hristos. Este zenitul sărbătorilor, praznic al praznicelor și bucuria cea de necuprins, căci Paștile cele Mari nouă s‑au arătat. Pentru acest eveniment de o adâncime de necuprins trăim o lungă perioadă de pregătire progresivă: Postul cel Mare, numit astfel atât pentru lungimea sa, cât și pentru importanța lui teologică. Cu fiecare săptămână ce trece din Post suntem mai aproape de Înviere. Iar ultimele zile, de maximă intensitate, pregătesc fiecare mădular al trupului tainic, Biserica, să‑și facă sieşi moartea lui Hristos, spre a învia împreună cu El. Este ca un Botez în care ne dezbrăcăm de omul cel vechi pentru îmbrăcarea în haina de lumină. 

Trei cântări, adică Triodul

Cea mai veche și mai importantă sărbătoare este, fără nicio îndoială, Învierea Domnului! Încă din Biserica Primară, creștinii au avut conștiința prăznuirii Pascale și au fixat o perioadă premergătoare, corespunzătoare, de intensă pocăință, în care să‑și apropie şi să trăiască Pătimirile Domnului, să moară împreună cu El, ca apoi să învieze din mormântul păcatului împreună cu El.

Intrarea Mică sau Vohodul Mic din cadrul Dumnezeieștii Liturghii

Intrarea Mică (de la grecescul εἴσοϐος) sau Vohodul Mic are loc după prime­le trei antifoane din Sfânta Liturghie şi constă în purtarea Evangheliei în pro­cesiune de către diaconi şi preoţi, din altar către naosul bisericii şi apoi iarăşi în altar, intrând prin uşile împărăteşti. Aceasta este o continuare a unei prac­tici liturgice vechi, ce consta în aducerea Evangheliei în procesiune de la skevofylakion (locul în care se păstrau Evanghelia, cărţile de slujbă şi sfintele vase şi unde se săvârşea Proscomidia până în secolele XI-XII) către uşa bisericii, de unde preoţii împreună cu credincioşii intrau înăuntrul locaşului pentru a începe Dumnezeiasca Li­turghie1, aceştia din urmă fiind binecuvântaţi prin cuvintele „Binecuvântată este intra­rea sfinţilor Tăi, Doamne, totdeauna, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin...”2  

„Si voi turna din Duhul Meu..."

Trei lucruri m-au determinat să scriu despre lucrarea Sfântului Duh în trupul și sufletul omului: paremia de la Utrenia Sâmbetei celei Mari, adică lectura de la Iezechiel 37, 1-14 la Denia Prohodului; pe aceasta am asociat-o cu a treia paremie de la Vecernia Cincizecimii din Iezechiel 36, 24-28; apoi paremia a doua de la Rusalii (Ioil 2, 23-32; 3, 1-5) și pomenirea Sfântului Proroc Elisei, pe 14 iunie.

Evanghelie, evanghelii, evanghelist (III)

Evanghelie, evanghelii, evanghelist (II)

Evanghelie [gr. εὐαγγέλια] – denumire atribuită primelor patru scrieri ale Noului Testament ce transmit în esenţă acelaşi mesaj: „vestea cea bună” a mântuirii neamului omenesc prin persoana lui Iisus Hristos. Deşi sunt patru opere scrise de autori diferiţi şi în perioade diferite, după cuprins sua^sXia este totuşi una singură.

Evanghelie, evanghelii, evanghelist (I)

Evanghelie [gr. εὐαγγέλιον, din εύ̃ = bine, bun şi ἀγγέλω = veste, anunţ] – scriere ceconţine „vestea bună” a mântuirii lumii realizatăprin întruparea, jertfa şi învierea lui Hristos. Sensul de bază al acestui termen nu se limita doar la vestea bună în sine, ci şi la modul sau la lucrarea de propovăduire a acesteia. În literatura greacăclasică,el trimitea la „vestea bunăa unei victorii” (Homer, Odiseea XIV, 152-166). Veştile bune privind viaţa publicăsau privatăputeau fi şi ele considerate „evanghelii”, fiindînsoţite de sacrificii oferite zeilor drept mulţumire. De aici, prinasociere cu bucuria vestităsau proclamată ca εὐαγγέλιον, cuvântul începe să desemneze răsplata (mai ales prin pluralul εὐαγγέλια) acordată vestitorului unei victorii militare, dar şi sacrificiile oferite zeilor în semn de recunoştinţă pentru succesul politic sau personal.

Veniţi de luaţi lumină!

La începutul Slujbei Învierii, preotul aprinde o lumânare de la singura cande­lă aprinsă pe Sfânta Masă şi, mergând în faţa uşilor împărăteşti, o înalţă şi rosteşte cu glas înalt cuvintele „Veniţi de luaţi lu­mină!”, iar credincioşii se apropie şi îşi aprind lumânările, iar mai apoi dau lumi­nă tuturor celor prezenţi. Pe cât este de simplu acest gest, pe atât de adânc este în semnificaţie. Singura candelă rămasă aprinsă pe Sfânta Masă reprezintă sufle­tul Mântuitorului Hristos, care, unit fiind cu Dumnezeirea, a înviat şi a adus lumi­nă tuturor celor care L-au urmat sau vor să-L urmeze, devenind ei înşişi lumină pentru aproapele lor.

Cuvânt catehetic despre Triod

Triodul este una dintre cele trei pe­rioade ale anului liturgic, care mai este numită şi perioada prepascală, fiind şi numele unei cărţi liturgice orto­doxe folosită pentru cele unsprezece săp­tămâni care preced Sfintele Paşti.

Cuvânt la Sfântul Praznic al Cincizecimii şi pentru ce nu se mai fac acum semne şi minuni

Sfântul Ioan Gură De Aur (Hrisostom) (fragmente1) Voiţi să cunoaşteţi că şi prazni­cul acesta de azi se poate prăznui în fiecare zi şi mai ales că este în fiecare zi? Să vedem care este pricina praznicului acestuia? Pentru că Duhul Sfânt a venit la noi. Şi precum Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut este împreună cu oamenii cei credincioşi, aşa şi Duhul lui Dumnezeu. Dar de unde este arătată aceasta? De Mă iubiţi, păziţi porun­cile Mele. Si Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mân­gâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului... (In 14, 15-17). Deci precum a zis Hristos că este cu noi în toa­te zilele până la sfârşitul veacului şi pen­tru aceasta putem oricând să săvârşim Ară­tările, aşa a zis şi despre Duhul că în veac este cu noi şi putem deci săvârşi totdeau­na praznicul a Cincizeci de zile. [.] Dar nu vremea face praznicul, ci conştiinţa cea curată! Că praznicul nu este altceva, fără numai veselie, iar veselia cea duhovniceas­că nu din altceva se pricinuieşte, ci numai din lucrarea faptelor bune. Iar cel ce are conştiinţa curată şi fapte bune, totdeauna poate să prăznuiască!