Orice sfințire se săvârșește printr‑o rugăciune de invocare a harului Duhului Sfânt (epicleză) și  prin pecetluirea cu semnul Sfintei Cruci (binecuvântare) – ori numai printr‑una dintre acestea – sau prin apropierea şi atingerea de cele sfinte¹.  

Spre exemplu, Darurile de pâine și vin se prefac în Trupul și în Sângele Domnului în momentul în care  preotul rostește² la Liturghie epicleza euharistică (rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt): „Încă aducem Ție aceasta slujire cuvântătoare și fără de sânge și Te chemăm și Te rugăm și cu umilință la Tine cădem: Trimite pe Duhul Tău Cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte.”.Apoi binecuvintează peste Sfântul Agneț, zicând:„Și fă Pâinea aceasta Cinstitul Trup al Hristosului Tău.” (diaconul sau poporul răspund „amin”). După care binecuvintează Sfântul Potir, zicând: „Iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstitul Sânge al Hristosului Tău. Amin.”. Şi binecuvântându‑le pe amândouă, zice: „Prefăcându‑le cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin. Amin. Amin.”. Acesta este momentul cel mai tainic al Bisericii, pentru că prin sfințire pâinea și vinul nu devin doar pâine și vin sfințite, ci devin Trupul și Sângele lui Dumnezeu, întrupat Om, care se dau spre împărtășire creștinului, întru curățire de păcat, întru luminare și îndumnezeire.

De asemenea, la Taina Botezului preotul sfințește apa din cristelniță înmuindu‑şi degetele în ea și făcând semnul crucii de trei ori, de fiecare dată rostind rugăciunea de invocare: „Tu Însuți, Iubitorule de oameni, Împărate, vino și acum cu pogorârea Sfântului Tău Duh, și sfințește apa aceasta”, care se face „apă de izbăvire, apă de sfințire, curățire trupului și sufletului, dezlegare legăturilor, iertare păcatelor, luminare sufletului, baie de‑a doua naștere, înnoire duhului, har de înfiere, îmbrăcăminte de nestricăciune, izvor de viață.”. La Taina Mirungerii, harul Duhului Sfânt este invocat prin simpla numire a Duhului, unită cu semnul prin care am fost mântuiți (Crucea), iar preotul zice: „Pecetea darului Sfântului Duh.” – care pecetluiește toate simțurile omului. Harul Duhului Sfânt nu este chemat să vină asupra unei materii (pâine, vin, apă sau ulei, ca la Sfântul Maslu) care mai apoi să sfințească omul prin împărtășire sau prin atingere, ci asupra omului însuși, așa cum, în epicleza euharistică, preotul cheamă coborârea harului peste noi și peste Daruri. Acest lucru se realizează și la Taina Spovedaniei, când penitentul primește dezlegare de păcate prin coborârea harului curățitor, dar şi la Taina Cununiei, când  cei doi sunt uniți de Dumnezeu pentru a deveni „un singur trup”, sau la Taina Hirotoniei, când harul lui Dumnezeu este invocat spre a se coborî direct asupra celui ales, prin punerea mâinilor episcopului, pentru a‑l  sfinți drept „uns al lui Dumnezeu” și pentru a fi „desăvârșit rob al Său”.

Însă nu doar Sfintele Taine au epicleză (rugăciune de invocare a Duhului Sfânt), ci toate slujbele Bisericii; de aceea începem aproape întotdeauna cu „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindeni ești și toate le plinești, vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și te sălășluiește întru noi…”. Suntem conștienți că fără „Dumnezeu nu putem face nimic” și că prin Duhul Sfânt Dumnezeu le „plinește pe toate”, adică le aduce la împlinire în Sine. Astfel, unul dintre profesorii noștri de liturgică spune: „Biserica cheamă Duhul prin toate manifestările sale cultice, dar mai cu seamă prin Taine. În acest sens vorbim de epicleza Botezului, prin care cel botezat se face membru al Trupului tainic, de epicleza Mirungerii, Cincizecimea personală, prin care o fiinţă umană devine harismatică, deci creatură nouă, de epicleza Pocăinţei, a Hirotoniei, a Nunţii, a Maslului, prin care toate se sfinţesc şi se înalţă. Însuşi gestul pe care‑l face creştinul când se însemnează cu Sfânta Cruce este un act epiclectic care îl transformă pe creştin în cruce vie a lui Iisus Hristos. Orice sacrament şi, în consecinţă, orice act spiritual creştin posedă mica sa Cincizecime, ungerea Duhului, pentru că toate au o intenţie epicletică.”.^3 4    

Însăși tămâia adusă ca jertfă lui Dumnezeu la sfintele slujbe este binecuvântată, și avem pentru asta două rugăciuni. Una dintre ele (care, după părerea liturgiștilor, ar trebuie să se folosească doar la sfârșitul Proscomidiei, când se acoperă și se cădesc Sfintele Daruri⁵) sună astfel: „Tămâie aducem Ție Hristoase Dumnezeul nostru întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind‑o întru Jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, Trimite‑ne nouă harul Preasfântului Tău Duh.”.O altă rugăciune, care se folosește în celelalte situații, spune:„Binecuvântată este tămâia sfinților Tăi, Doamne, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.” (sau, la greci, „Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”).

Să luăm aminte din tot ce am spus mai sus că cele afiorisite Domnului se binecuvintează prin rugăciune și prin semnul Sfintei Cruci. Aşadar, toate se fac spre sfințirea omului, prin Duhul Sânt.

Note: