Textele acestea ne trimit cu gândul la răspunsul dat de Mântuitorul Hristos fiilor lui Zevedeu, şi anume că a ședea de‑a dreapta și de‑a stânga Sa în Împărăția Cerurilor s‑a rânduit de către Tatăl pentru altcineva. De‑a dreapta avea să stea Născătoarea de Dumnezeu, care este mai presus decât toată făptura, iar de‑a stânga avea să fie Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul, numit de Hristos „cel mai mare bărbat născut din femeie” (Mt. 11, 11; Lc. 7, 28). Acest lucru stă reprezentat și în icoana numită Deisis, icoană prezentă în majoritatea bisericilor ortodoxe.  

Din cea de‑a treia prescură preotul scoate nouă miride mai mici (tot de formă piramidal‑triunghiulară), în cinstea unor sfinți sau a unor cete de sfinți, pe care le așează în stânga Agnețului. Numărul miridelor s‑a stabilit destul de târziu (în secolele XVII‑XVIII) și este o paralelă a ierarhiei îngerești despre care au vorbit Sfântul Dionisie Areopagitul și alți sfinți.¹  Miridele sunt închinate astfel: 1. Sfinților Îngeri;² 2. Proorocilor; 3. Sfinților Apostoli; 4. Sfinților Ierarhi; 5. Sfinților Mucenici și Mucenițe; 6. Sfinților Cuvioși și Cuvioase; 7. Sfinților taumaturgi; 8. Sfinților și drepților dumnezeiești Părinți Ioachim și Ana și Sfinților zilei; 9. Sfântului a cărui Liturghie se săvârșește. La fiecare „ceată de sfinți” sunt pomeniți nominal și câțiva sfinți reprezentativi. 

Pomenirea sfinților nu se face pentru că sfinții nu ar fi ajuns la deplina comuniune cu Hristos, ci pentru a cere mijlocirea lor înaintea lui Dumnezeu, încredințați fiind că „sfinții sunt profund uniți cu Hristos, într‑o unire nedespărțită și sfântă, care nu este din lumea aceasta”.³ „Cu cât noi îi pomenim mai mult, cu atât ei ne împacă mai mult cu Hristos și ne unesc cu El.”⁴  

Din cea de‑a patra prescură preotul scoate trei miride mai mari decât cele nouă miride ale sfinților (dar nu mai mari decât mirida Maicii Domnului) și le așează pe Disc, sub Agneț, pomenind la cea dintâi ierarhul locului și clerul, în general, la cea de‑a doua poporul binecredincios și autoritățile statului, iar la cea de‑a treia pomenind ctitorii și binefăcătorii sfântului lăcaș. 

Apoi, din aceeași prescură (dar și din prescurile aduse ca jertfă de credincioși la Altar) se scot mici părticele pentru toți cei vii, gest însoțit în tradiția românească de o rugăciune cuprinzătoare⁵, la care se pot adăuga și diferite cereri speciale.⁶

În cele din urmă, din cea de‑a cincea prescură folosită la Proscomidie preotul scoate mici părticele pentru cei adormiți, spunând înainte o rugăciune pentru „toți creștinii din veac, adormiți întru dreapta credință”, amintind și diferitele împrejurări în care Domnul a îngăduit să plece din această lume. Această pomenire, strâns legată de rugăciunea „Spală, Doamne, păcatele celor ce s‑au pomenit aici, cu Cinstitul Tău Sânge, pentru rugăciunile sfinților Tăi”,din miezul Sfintei Liturghii – mai mult decât oricare altă slujbă (panahidă, parastas, Trisaghion etc.) –, este de mare folos pentru cei adormiți și are putere (unită cu milostenia) să schimbe starea sufletelor dincolo de moarte, până la Judecata Universală, pentru că Cel ce se jertfește și ne cuprinde în Jertfa Sa este „Mielul lui Dumnezeu care a ridicat păcatele lumii”⁷.

La sfârșitul pomenirilor, reluând prescura prin care i‑a pomenit pe cei vii, preotul scoate o părticică și pentru sine, spunând: „Pomenește, Doamne, după mulțimea îndurărilor Tale, și a mea nevrednicie; iartă‑mi toată greșeala cea de voie și cea fără de voie.”.Arătând astfel că el însuși, care se roagă și mijlocește pentru vindecarea sufletească și trupească și pentru mântuirea credincioșilor, are la rându‑i nevoie de iertare și de vindecare.

(va urma)