Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 5 Iulie 2019 Ora: 15:14

Candela și lumânarea - simboluri ale rugăciunii neîncetate

Practica aprinderii de candele și lumânări în biserică, dar și în casa creștinului, își are originea la începuturile creștinismului. Un asemenea obicei este amintit în Faptele Apostolilor, când este descrisă adunarea liturgică: „În ziua întâi a săptămânii (duminică), adunându‑ne noi să frângem pâinea (…). În camera de sus, unde eram adunați, erau multe lumini aprinse.” (20, 7‑8).

Acest obicei stă fundamentat pe un altul, mult mai vechi, binevoit și poruncit de Însuși Dumnezeu, atunci când Moise a primit ascultarea de a construi Cortul adunării: „Să poruncești fiilor lui Israel să‑ți aducă untdelemn curat pentru luminat, stors din măsline, ca să ardă sfeșnicul în toată vremea, în Cortul adunării, în fața perdelei celei de dinaintea chivotului legii. Sfeșnicul îl va aprinde Aaron și fii lui, de seara până dimineața, înaintea Domnului. Aceasta e lege veșnică pentru fiii lui Israel din neam în neam”. (Ieșirea 27, 20‑21); „Sfeșnicul l‑a așezat în cortul adunării, în fața mesei, în partea de miazăzi a cortului, și a aprins candelele lui înaintea Domnului, cum poruncise Dumnezeu lui Moise.” (Ieșirea 40, 24‑25).

Mărturii importante despre folosirea candelelor și a lumânărilor în cadrul slujbelor liturgice din primele veacuri găsim la Tertulian (care în secolul al II‑lea consemnează: „Nu celebrăm niciodată vreo slujbă fără lumânări.”), la Fericitul Ieronim, care vorbeşte despre aprinderea lumânărilor în timpul citirii Evangheliei, dar și despre faptul că nici o slujbă nu se săvârșea fără aprinderea lumânărilor (Contra lui Vigilantiu), la Egeria, nobilă creștină din Spania, care în secolul al IV‑lea face un pelerinaj în Țara Sfântă, amintind în jurnalul ei despre candelele și lumânările aprinse în biserici în timpul ceremoniilor și al slujbelor1, în fine, la istoricul Eusebiu din Cezareea, care scrie că la slujba nocturnă de Paște în biserică erau aprinse atât de multe lumânări, încât noaptea se transforma în zi (Despre sărbătoarea Paștilor)2.

După Sinodul al VII‑lea ecumenic de la Niceea (787), mai precis după biruința definitivă a cultului icoanelor la Sinodul de la Constantinopol (843), s‑a statornicit de către Biserică cinstirea sfintelor icoane prin „tămâieri și aprinderi de lumânări, potrivit obiceiului evlavios al celor din vechime”3.

Care este semnificația candelelor și a lumânărilor în raport cu Dumnezeu și cu sfinții?Cu siguranță, lumina acestora îl trimite pe creștin cu gândul la lumina dumnezeiască. Mântuitorul Hristos ne‑a încredințat despre Sine spunând „Lumină a lumii sunt” (In. 9, 5). Cât despre noi, în Postul Mare, la Liturghia Darurilor înainte sfințite, îl auzim pe preot, care iese cu lumânarea aprinsă pe solee și ne binecuvintează în semnul crucii, zicând: „Lumina lui Hristos luminează tuturor!”, încredințându‑ne astfel că Hristos „luminează pe tot omul care vine în lume” și care vrea să‑L primească în inima sa4.

Cei care au primit această lumină și și‑au sfințit astfel viața au devenit ei înșiși lumini în lume, așa cum Însuși Hristos le‑a zis apostolilor: „Voi sunteți lumina lumii” (Matei 5, 14). Iată ce exprimă simbolic candelele și lumânările amplasate în fața icoanelor, scoțând în evidență lumina care se răspândește din ele, spre a se arăta „ca niște mărturii ale strălucirii lui Hristos și a sfinților Săi în lumea înconjurătoare”5 6.

Ce semnificație au candelele și lumânările raportate la viața noastră?Candelele și lumânările sunt un dar adus lui Dumnezeu (așa cum era și în Vechiul Testament untdelemnul de măsline dăruit Cortului Mărturiei și mai apoi Templului) împreună cu alte daruri pe care credincioșii le poartă la Altar (prescură și vin pentru Sfânta Euharistie, tămâie și cărbuni pentru tămâiere, pomelnice pentru cei vii și pentru cei adormiți etc.). Toate se fac ca răspuns la darul pe care Dumnezeu ni l‑a pus la dispoziție prin întreaga creație.

De asemenea, ele sunt un simbol despre cum ar trebui să fie sufletele noastre: să ardă pentru Domnul, să fie curate și „transparente”, să fie lumină lumii („Așa să lumineze lumina voastră înainte oamenilor…”) și să se afle mereu în stare de rugăciune și de trezvie, asemenea fecioarelor celor înțelepte, care au avut untdelemn pentru candelele lor (Matei 25, 1‑13). Toate acestea însumate îl conduc pe creștin către ultimul semnificat și cel mai adânc: toți suntem fii ai luminii și fii ai Învierii, atât cei vii, cât și cei adormiți, de aceea nu ne putem imagina Slujba Învierii Domnului fără lumânare, și nici mormintele celor dragi fără candelă sau fără o lumânare aprinsă.

Note:


1. Acest jurnal, tradus și în limba română sub titlul Pelerinaj în Locuri Sfinte, de către C. Frișan, la Editura Viața Creștină, Cluj‑Napoca, 2006, dă mărturii importante despre rânduiala slujbelor în bisericile și în mănăstirile din Țara Sfântă a veacului al IV‑lea. La descrierea vecerniei din Biserica Sfântului Mormânt pelerina dă informații prețioase despre aducerea sfintei lumini în mijlocul bisericii, nu din afara locașului de cult, ci de la candela (opaițul) care ardea neîncetat pe Mormântul Domnului. Ea numește Slujba de seară (Vecernia) Slujba luminii, arătând prin aceasta centralitatea ritualului aducerii luminii în mijlocul bisericii, la Vohodul (Intrarea) din cadrul Vecerniei. Despre acest ritual găsim informații mai bogate în lucrarea Slujba de seară în Biserica Ortodoxă, a lui Nikolai Uspensky, Editura Patmos, Cluj‑Napoca, 2008, p. 28‑39.
2. Jean‑Claude Larchet, Viața Liturgică, Editura Doxologia, Iași, 2017, p. 54‑56.
3. Idem.
4. De această lumină suntem chemați să ne împărtășim toți, prin cuvânt și prin simbol, prin toată virtutea lucrată cu ajutorul harului și prin Sfintele Taine.
5. Jean‑Claude Larchet, op. cit. p 57.
6. Simbolismul luminii lumânărilor și a candelelor este multiplu, sugerând pe rând lumina necreată care izvorăște din Dumnezeu și se revarsă peste întreaga creație; simbol al Învierii; călăuză în întunericul lumii; „simbol al căldurii iubirii lui Dumnezeu și a sfinților”, simbol al focului divin care curăță păcatele („Dumnezeu este foc mistuitor”), simbol al vieții (pentru că are lumină, căldură și mișcare) și al vieții veșnice dar și simbol al frumuseții cosmosului și al Bisericii triumfătoare (ex: mișcarea circulară a candelabrului principal, la unele momente ale slujbelor, în bisericile din Sfântul Munte Athos, simbolizează cetele de îngeri din jurul lui Dumnezeu dar și luminile universului).

 

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni