Care sunt, de fapt, cântările din cadrul Sfintei Liturghii la care se pot intona teriremuri și ce semnificații au ele?

Prima cântare la care se poate adăuga un terirem este Sfinte Dumnezeule. Teriremul se alătură în mod firesc acestui cânt, dacă ținem cont că acest imn a fost descoperit cu ajutorul unui înger (după cum aflăm din Tradiție). Prin urmare, în acest moment al Sfintei Liturghii avem o cântare îngerească în cuvinte, care Îl mărturisește pe Dumnezeu Cel întreit în Persoană, dar și o cântare ce imită cântarea îngerească mai presus de cuvinte. Interesant este că de cele mai multe ori nu există un singur terirem (lung) la sfârșitul cântării Sfinte Dumnezeule (cel de după Puternic...), ci câte un terirem scurt după fiecare stih al cântării: „Sfinte Dumnezeule...”, terirem; „Sfinte tare...”, terirem; „Sfinte fără de moarte...”, terirem; „miluiește‑ne, pre noi...” – lucru care indică de fiecare dată o trecere de la cuvânt la ceea ce este mai presus de cuvânt, la apofatic. Îl mărturisim pe Dumnezeu ca având atributul sfințeniei, al atotputerniciei și al veșniciei, iar prin terirem ne minunăm că Dumnezeu este dincolo de toate acestea, mai presus de ele și cu neputință de înțeles în Ființa Sa.  

Teriremul poate însoți și cântarea Aliluia, după Apostol, în timpul căreia ar trebui să se facă, în mod normal, cădirea. Și aici prezența teriremului este strâns legată de cântarea îngerilor. Însăși cântarea Aliluia (care s‑ar traduce prin „Slăvit să fie Domnul”)  este de origine îngerească și printre puținele vedenii deslușite de proorocii Vechiului Testament în cadrul diferitelor viziuni pe care le‑au avut, când îngerii Îi cântau lui Dumnezeu Domnul Savaot. 

În aceste două momente din cadrul Liturghiei Cuvântului sau a Catehumenilor, teriremurile sau cratimele sunt mai grabnice (cântate fiind în ritm irmologic sau stihiraric) și nu sunt foarte complexe în ceea ce privește formula melodică, pentru că imnele Sfintei Liturghii se cântă trecând de la un ritm mai mișcat (irmologic) la un ritm așezat (papadic), spre sfârșitul Liturghiei. De asemenea, imnele de la început (cele trei Antifoane), care se cântă într‑un ritm mai alert, au un bogat conținut catehetic și mai puțină desfășurare muzicală, tocmai pentru a‑i catehiza și uni cu Dumnezeu, prin rugăciune și muzică, pe cei novici, care încă nu sunt pregătiți să primească „hrana cea tare”, rostită în puține cuvinte teologice, esențiale, transmise prin „revărsări” de melisme și printr‑o cântare prelungă (după cum se întâmplă la Heruvic și la Chinonic). Așadar, imnele Liturghiei au această trăsătură: cu cât înaintăm în cuprinsul Liturghiei, textul imnelor se împuținează și devine din ce în ce mai sintetic, iar muzica, prin intermediul căreia se transmite textul rugăciunii, devine din ce în ce mai complexă; avem de a face, prin urmare, cu un fenomen invers proporțional între text și melodie.   

Mai există, în cadrul Liturghiei Euharistice, încă două momente importante în  care se pot cânta teriremuri: la Heruvic și la Chinonic.  

La Heruvic avem de‑a face cu aceeași imitare a cetelor îngerești, după cum însuși textul ne îndeamnă: „Noi, care pre heruvimi cu taină închipuim și făcătoarei de viață Treimi, întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm…”. În plus, după cum am amintit deja, cântarea teriremului în marile catedrale, unde slujeau foarte mulți clerici, avea și un rol practic, și anume acela de a prelungi cântarea până ce se săvârșeau cădirea și celelalte acte liturgice pregătitoare Ieșirii Mari (mai bine zis Intrării)¹.

Cel din urmă moment în care se cântă un terirem este Chinonicul. La această cântare (un fel de laitmotiv al slujbei), care este un stih dintr‑un psalm, cântat în ritm papadic și de o bogată ornamentație muzicală, teriremul se adaugă înainte de Aliluia, ca o rugăciune de slăvire la lui Dumnezeu și ca manifestare a bucuriei depline pe care omul o trăieşte în Biserică (acesta fiind și momentul în care slujitorii Altarului se împărtășesc)². Cuvintele multe sunt acum de prisos, iar omul se deschide mai mult spre contemplare, căci simfonia cântării îl ajută în acest sens.

De ce am amintit aceste câteva lucruri despre Terirem? Cu siguranță, nu pentru ca de mâine să începem cu toții să cântăm la strană astfel de imne, fără discernământ... Ar fi smintitor pentru credincioșii care nu au gustat nici măcar din cântarea psaltică în formele ei simple (tropare, condace, canoane, podobii etc.); în plus, ar fi lipsit de dreaptă socoteală să cântăm teriremuri în condițiile în care 80‑90% din cântăreții bisericilor din Diaspora Românească nu stăpânesc bine notația psaltică (deşi unii dintre ei cântă teriremuri însoţite de fel de fel de izocratime sau isoane electronice, lucru deplasat și ieșit cu totul din Tradiția Bisericii). Gândul cel din urmă ar fi acesta: să nu vorbim superficial despre unele practici şi compoziții muzicale liturgice care ne sunt familiare și să investim în pregătirea cântăreților bisericești.