Din aceste rânduri reiese destul de simplu (am zice chiar simplist) că scopul utilizării cratimei în cult este acela de a prelungi slujba. Dar de ce să o prelungim și de ce prin melodii neunite cu rugăciunea? O presupunere ar fi că aceste cratime s‑au folosit inițial la marile privegheri, pentru a prelungi într‑adevăr unele cântări în timpul cărora slujitorii Altarului trebuiau să facă anumite mișcări liturgice, care îi implicau pe toți slujitorii: Vohodul Mare, la care se face procesiunea cu Cinstitele Daruri, Chinonicul, în timpul căruia se împărtășesc preoții etc. Ar fi fost vorba, prin urmare, despre rațiuni practice: se cânta o cratimă pentru a le da timp suficient clericilor să‑și împlinească lucrarea, lăsând totodată loc şi meditației.

Motivul nefiind însă foarte consistent, ar trebui să ne îndreptăm atenția și către autorii acestor compoziții. Trebuie să specificăm faptul că teriremurile sunt alcătuite de cei mai importanți compozitori de muzică psaltică, iar cel mai cunoscut dintre ei este Sfântul Ioan Cucuzel, contemporan cu Sfântul Grigorie Palama (dimpreună au și cântat la Marea Lavră, unul fiind protopsalt, iar celălalt domestic). Aşadar, departe de a fi rodul unei influențe străine în cultul Bisericii (așa cum afirmă unii), cel mai probabil este că aceste compoziții sunt strâns legate de contextul istoric și de teologia isihastă, care a marcat secolele XIII‑XIV și mai apoi întreaga Tradiție a Bisericii. Rolul lor nu putea fi altul decât acela de a crea o atmosferă de meditație, o pregătire aperceptivă  și o dispoziție sufletească potrivită rugăciunii². 

Mai multe înțelesuri ale teriremului găsim într‑un răspuns al Ieromonahului Gherasim Vlahul și Criteanul adresat lui Ieron din Venezia, în anul 1649. El spune: „Fiindcă Fiul lui Dumnezeu S‑a pogorât aicea în lume, nedespărțindu‑se de ceruri, și fiindcă a unit cele cerești cu cele pământești și fiindcă s‑au făcut o turmă (o ceată) îngerii și oamenii, trebuie cu adevărat să se facă și un viers, de la îngeri și de la oameni, adică după cum se face în cer, astfel și pe pământ, cu armonie să se aducă cântări și laude lui Dumnezeu, pentru că îngerii în cer cu netăcute guri și cu de‑a pururea doxologii, pe Cel în Treime doxologesc. Iar noi oamenii fiindcă avem dorință sufletească și ne tragem de la dumnezeiasca dragoste, ne nevoim ca să urmăm îngereștilor cântări ce neîncetat se fac, dar neputând întocmai fiindcă ne opresc greutatea acestui material și pământesc trup, și alta, pentru că nu s‑a dat omului să cânte acele dumnezeiești și neîncetate cântări pe care firea cea nematerialnică a fericiților îngeri în toate zilele cântă Dumnezeului tuturor, pentru că noi avem materialnică limbă și materialnice buze, și nu putem să le pronunțăm ca aceia, ci numai cât a voit Dumnezeu să ne dăruiască ca să încăpem, deci mai înainte de iconomia Întrupării, precum și după Întrupare și mai înainte de Întrupare viersul este acela pe care l‑a auzit Isaia cel cu mare glas, pe care‑l cântau Heruvimii cu glas evreiesc zicând: cados, cados, cados, adică Sfânt, Sfânt, Sfânt și iarăși la iconomia Întrupării am auzit de la fericiții îngeri aceasta: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu care glasuri se zic cu ton, adică se pronunță cu deslușire numele acesta, adică Sfânt, și acesta, Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, pentru aceasta și noi în toate zilele cântăm cu glas lămurit lui Dumnezeu. Dar Teriremul acesta cu așa glas, nelămurit, de unde și noi l‑am luat de la dumnezeieștii prooroci, care zic că au audiat glasuri în cer, ca un glas de ape multe, și aceasta este adevărată pentru că după cum glasul și sunetul apei este sunet și nu cuvânt, și îngerii astfel cântă cu nespuse glasuri după cum zice și cel ce s‑a suit până la al treilea cer Pavel Apostolul, graiuri nespuse, adică viers și armonie fără cuvinte, și aceasta după cum teologhicește se înțelege Tereremul, nu înseamnă alta nimic fără numai neînțelegerea Dumnezeirii. Pentru că precum nu poți să înțelegi cuvânt din Tererem, nici Dumnezeirea nu o poți înțelege. Dar ce înțelegi? După cum și de la Dumnezeire, și de la tererem înțelegi pronia și atotputernicia și celelalte isprăvi ale neînțelesei și fericitei Dumnezeiri. Încă se zice și glas de bucurie, după David, adică după cum omul auzind se bucură, de asemeni înțelegând cu nespuse cuvinte pe Dumnezeu se bucură. Și pe cât nu Îl poți pricepe, pe atâta însetezi de Dânsul, și pe cât nu Îl poți pricepe, pe atâta mai mult Îl dorești. Așa și Tereremul: cât ți se pare că nu însemnează nimic pe atâta este dorit a se cânta, pe cât mai mult se cântă muzica cea bine întocmită și îngerilor următoare, pe atâta veselește inimile. Glasul acesta de neînțeles îl însemna de Dumnezeu înțelepțitul David când zicea sunetul celor ce prăznuiesc, nu a zis cuvântul sau graiul, ci numai sunet singur și viers pentru că din câte au auzit proorocii n‑au înțeles alta numai decât aceasta: Aliluia! Pentru aceasta și Biserica voind ca să nu se lipsească de graiurile cele ce se pronunță și de cele ce nu se pronuntă, cântă îndoit, și cuvinte cu grai și glasuri neînțelese, adica cu Tereremul arată Dumnezeirea cea nespusă”.³

Va urma...