Să facem din inima noastră sălaș al Pruncului Iisus!

(Fragment din scrisoarea pastorală la praznicul Nașterii Domnului, 2021)  

Sfântul Paisie Velicikovschi (1722-1794), înnoitorul vieții isihaste în Ortodoxie

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ne propune să medităm anul acesta cu deosebire asupra împortanței rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului, temă de o permanentă actualitate, pentru că de calitatea rugăciunii depinde sporirea noastră duhovnicească. Nimeni nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu și nu poate avea o relație intimă cu El, dacă nu se roagă. Numai rugăciunea ne unește cu Dumnezeu, care se ascunde în inima omului și în adâncul tuturor existențelor. Cine reușește să îşi intre în inimă face experiența lui Dumnezeu ca iubire smerită și plină de milă pentru toată Creația. Încetul cu încetul, inima omului care se roagă se aprinde de dragostea lui Dumnezeu și îi cuprinde pe toți oamenii și toată creația. Astfel se restabilește în noi unitatea ontologică primordială, refăcută în firea omenească a Mântuitorului Iisus Hristos, „Adam total”, „Omul universal”, care a recapitulat în Sine toată umanitatea și toată creația.

Sfânta Liturghie în viaţa credincioşilor

Sfânta Liturghie, în cadrul căreia se săvârșește Euharistia sau taina Trupului și a Sângelui Domnului, este slujba cea mai importantă a Bisericii. Adunarea credincioșilor la rugăciune, în biserică, pentru săvârșirea Euharistiei și pentru împărtășirea cu Sfintele Taine transformă întreaga adunare în Biserica lui Hristos, despre care Sfântul Apostol Pavel spune că este „trupul lui Hristos” (Coloseni 1, 18). Astfel, credincioșii devin, tainic (mistic), mădulare ale Trupului Domnului, ale acestui imens organism care este Biserica, și mădulare unii altora (cf. 1 Corinteni 12, 27); toți devin una cu Hristos și una întreolaltă (cf. 1 Corinteni 10, 17). Ce taină mare este aceasta! Numai Hristos euharistic îi unește și îi socializează cu adevărat pe oameni! Fără Euharistie nu există Biserică. Toate grupările care nu au Euharistie nu sunt și nu pot fi Biserica lui Hristos. Cea mai completă tâlcuire a Liturghiei o datorăm unui credincios mirean: Sfântul Nicolae Cabasila, care a trăit în secolul al XIV‑lea.

„Să iertăm toate pentru Înviere.”

„Să zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi. Să iertăm toate pentru Înviere.”  (Canonul Învierii) Hristos a înviat!   Dăm slavă bunului Dumnezeu și-I mulțumim pentru că am ajuns cu pace și sănătate la cel mai mare praznic al creștinătății, Învierea Domnului. Îi mulțumim, de asemenea, că anul acesta, spre deosebire de anul trecut, putem prăznui Învierea în bisericile noastre, cu respectarea măsurilor sanitare care ni se impun. În aceste condiții, în multe din parohiile noastre, slujba Învierii se face mai devreme decât de obicei, chiar repetată, la ore diferite, pentru ca să poată participa cât mai mulți credincioși.

„Domnului să ne rugăm...”

Acest îndemn la rugăciune revine mereu în ecteniile de la slujbele bisericeşti, în cadrul cărora ne rugăm „pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre”, „pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor”, „pentru bună întocmirea văzduhului şi pentru îmbelşugarea roadelor pământului”, „pentru cei  ce călătoresc, pentru cei bolnavi, pentru cei ce se ostenesc şi pentru mântuirea lor”, „pentru ca să fim izbăviţi din tot necazul, primejdia şi nevoia” etc.

Cuvânt pastoral la Nașterea Domnului

(Fragment din Scrisoarea Pastorală la Nașterea Domnului pentru anul 2020) Cuvintele „nu vă temeți”, adresate păstorilor din Betleem de îngerul Domnului, precum și îndemnul Mântuitorului, „privegheați și vă rugați”, ne răsună în inimă și nouă, astăzi, când sărbătorim Nașterea Domnului, într-o vreme de mari încercări pentru lume. Niciunul dintre noi nu a mai trăit astfel de vremuri, care ne amenință cu boala și cu moartea la tot pasul. De aceea, acum mai mult ca oricând, avem nevoie de rugăciune, de ajutor și de încurajare. Suntem însă conștienți că nimeni nu ne poate ajuta și încuraja în lupta cu boala, cu necazurile vieții, decât numai Dumnezeu, care lucrează nemijlocit în inima fiecărui om, dar și prin oamenii cărora le pune în inimă compasiune față de semenii lor.

Despre rugăciune la începutul anului bisericesc

Părintele arhimandrit Sofronie Saharov (1897‑1993) a fost unul din cei mai mari duhovnici ai Bisericii Ortodoxe din secolul XX. Duhovnicii, pentru noi ortodocşii, sunt Părinţii noştri sufleteşti, care ne povăţuiesc în Duhul Sfânt pe calea mântuirii. De origine rusă, Părintele Sofronie a trăit mai mulţi ani la Sfântul Munte Athos, în preajma Sfântului Siluan Atonitul († 1938), iar din 1950 în Franţa, unde a întemeiat o obşte monahală, obște care s‑a mutat în 1957 în Anglia, la Essex. Aici s‑a și suit la Domnul, în 1993. În 2019 a fost trecut în rândul sfinților. Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex este cea mai cunoscută mânăstire ortodoxă din Occident. În ea trăiesc monahi şi monahii de origini din cele mai diverse. Om de vastă cultură, Părintele Sofronie a descoperit în dascălul său, Siluan, monah simplu, ignorat de cei mai mulţi, dar plin de Duhul Sfânt, omul în care Duhul Sfânt și‑a împlinit unitatea cu întreaga umanitate şi cu întreaga creaţie.

Bucuria de a fi creștin

Sunt încredinţat că trăsătura fundamentală a creştinului este bucuria, rod al lucrării Duhului Sfânt în viaţa lui. De aceea, nu-mi pot imagina sfinţi trişti sau care să nu inspire curajul şi dorinţa de viaţă, chiar dacă asta implică, prin multe suferinţe, schimbarea felului de a trăi. Căci sfântul nu-i decât un creştin autentic. Nietzche avea dreptate când le cerea creştinilor să fie mai bucuroşi, poate pentru a (re)deveni el însuşi creştin.

„Iată, a venit prin cruce bucurie la toată lumea.”

„Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită.” (Mt. 26, 41)

Într-o lume agitată şi tot mai nesigură, plină de contradicţii şi de ispite, care şi-a pierdut orice reper moral, într-o lume poluată şi ameninţată de catastrofe naturale, cum e lumea în care trăim, nimic nu îi este mai necesar şi mai folositor omului ca rugăciunea. Rugăciunea, care singură este leac împotriva tuturor relelor, începând cu depresiile şi cu bolile psihice, care singură menţine echilibrul sufletesc şi îi dă omului curaj în lupta cu greutăţile vieţii şi, mai presus de toate, bucuria de a trăi. Şi totuşi, rugăciunea este cea mai neglijată, fie din lipsă de timp, fie din prea puţinul interes pentru cele duhovniceşti, fie din nepăsare sau uitare. Astfel, omul se lipseşte pe sine de cel mai solid suport al vieţii sale. 

Cuvânt pastoral la Nașterea Domnului

(Fragment din Scrisoarea Pastorală la Nașterea Domnului pentru anul 2019) „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit‑a lumii lumina cunoștinței...” (Troparul Nașterii Domnului) Ne bucurăm astăzi, împreună cu toți creștinii din lume, de marea sărbătoare a Nașterii Domnului, pentru care ne‑am pregătit cu post și cu rugăciune timp de 40 de zile. Osteneala postului ne este răsplătită acum de atmosfera plină de har și de căldură din bisericile noastre, creată de cântările sfintelor slujbe și de colindele tradiționale, care ne aduc Betleemul cu Pruncul Iisus în inimă: „Astăzi S‑a născut Hristos / Mesia chip luminos/ Lăudați și cântați / Și vă bucurați!”;„Cerul și pământul în cântări răsună / Îngeri și oameni cântă împreună!”.

Liturghie și isihasm

Omul este un microcosmos, spun Părinții. În el se concentrează toată umanitatea și toată creația. De aceea spiritualitatea ortodoxă este o spiritualitate a inimii. Ceea ce noi numim „isihasm“ sau „viață isihastă” înseamnă efortul neîncetat, întins până la vărsarea sângelui, împotriva păcatului (cf. Evrei 12, 4), cu ajutorul harului Sfântului Duh, pentru a ajunge la purificarea de patimi și la pacea inimii (sinonimele „isihiei” sunt pacea, liniștea, calmul). În acest sens, spiritualitatea ortodoxă este o spiritualiutate isihastă, trăită de‑a lungul veacurilor de mari asceți, care ne‑au învățat meșteșugul luptei cu eul propriu, înclinat spre păcat, pentru a ne putea bucura de pacea inimii.

Pandemia actuală, chemare la pocăință

Suferințele, bolile, nereușitele în viață, epidemiile, catastrofele naturale, toate încercările care vin asupra oamenilor trebuie înțelese ca fiind consecințe ale păcatelor noastre și nu pedepse de la Dumnezeu, căci dragoste fiind, Dumnezeu nu pedepsește pe nimeni. Păcatul înseamnă încălcarea, cu voie sau fără voie, a legilor după care se conduce viața omului și a univesului. Nerespectarea acestor legi imuabile atrage după sine anumite consecințe, pentru că „natura nu iartă niciodată”. Un cuvânt înțelept spune că „Dumnezeu iartă întotdeauna, omul iartă câteodată, natura nu iartă niciodată”. 

Duminica iertării

Duminica de astăzi se numeşte în calendarul ortodox „Duminica izgonirii lui Adam din rai” dar şi „Duminica iertării”. Acum, la începutului Postului Mare, ne aducem aminte de primii oameni, Adam şi Eva, care au fost alungaţi din rai pentru neascultarea de porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din „pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Cartea Facerii, capitolul 3). Ispitiţi de frumuseţea acestui pom, „care era plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit” (versetul 6), şi înşelaţi de diavolul că nu vor muri dacă vor gusta din el, după cum le‑a spus Dumnezeu, primii oameni s‑au înfruptat din rodul pomului oprit. În momentul acela, Adam şi Eva au cunoscut prin propria lor experienţă binele şi răul, adică şi‑au dat seama imediat de binele şi de fericirea din care au căzut şi de răul în care au ajuns. Ei s‑au văzut deodată goi şi, ruşinaţi de fapta lor, s‑au ascuns printre ceilalți pomi ai raiului. În loc să‑şi recunoască păcatul şi să‑şi ceară iertare, au dat vina unul pe altul, au dat vina pe şarpele care i‑a ispitit și chiar pe Dumnezeu. La întrebarea lui Dumnezeu: „Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți‑am poruncit să nu mănânci?”, Adam îi răspunde: „Femeia pe care mi‑ai dat‑o să fie cu mine, aceea mi‑a dat din pom şi am mâncat .”(versetul 12). Cu alte cuvinte, tu ești de vină, Doamne, pentru că mi‑ai dat o femeie care m‑a ispitit. Eva, la rândul ei, îi spune lui Dumnezeu: nu eu sunt de vină, ci „șarpele care m‑a amăgit și eu am mâncat.” (versetul 13).

Cuvânt pastoral la Nașterea Domnului

Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit să ajungem încă o dată cu pace şi cu sănătate la marea sărbătoare a Naşterii după trup a Fiului Său,  Domnul nostru Iisus Hristos. În Postul Crăciunului ne-am străduit fiecare după putinţă să ne curăţim sufletul şi trupul prin post şi rugăciune înmulţită, prin mărturisirea păcatelor în Taina Spovedaniei şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului la Dumnezeiasca Liturghie.