Cuviosul Siluan, cu inima sa compătimitoare, îi simțea pe toți oamenii ca pe propriile sale mădulare și suferea împreună cu lumea înstrăinată de Dumnezeu, care zăcea sub puterea celui rău. Și se ruga cu lacrimi pentru ca toți oamenii și toate popoarele să‑L cunoască pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt. De asemenea, Sfântul Siluan se simțea una cu întreaga creație a lui Dumnezeu, pe care o respecta ca pe sine însuși, neîndrăznind să rupă nici măcar o crenguță dintr‑un arbore sau să omoare o gâză. Părintele Sofronie l‑a făcut cunoscut lumii pe Siluan, publicându‑i scrierile, de o simplitate și de o bogăție cu adevărat evanghelice, traduse deja în peste 20 de limbi. Cuvântul „ține‑ți sufletul în iad și nu deznădăjdui”, auzită de Siluan din gura lui Mântuitorului Însuși, se adresează omului contemporan, care, deși trăiește adeseori realitatea iadului, nu trebuie nici o clipă să deznădăjduiască sau să‑și piardă curajul în lupta cu ispitele și greutățile vieții. 

Părintele Sofronie a compus mai multe rugăciuni, între care și „Rugăciunea pentru zorii zilei”. Ca unul care l‑a cunoscut îndeaproape pe Părintele Sofronie, știu cât de mult insista Sfinția sa ca orice rugăciune să se facă în atenția cuvenită și cu dispoziția sufletească necesară pentru ca mintea să poată coborî în inimă, unde sălășluiește Dumnezeu. Din păcate, inima noastră este adeseori insensibilă la prezența lui Dumnezeu. Ea se poate sensibiliza numai prin rugăciune, cu condiția ca rugăciunea să „coboare” din minte în inimă. În momentele de autentică rugăciune, mintea se oprește din împrăștierea care o caracterizează și, unită cu inima, își găsește odihna. După Sfânta Scriptură și Părinții ascetici, mari nevoitori în rugăciune și post, inima este centrul ființei umane, locul unde se adună ca într‑un focar toate puterile psiho‑fizice ale omului, care sunt tot atâtea energii ale inimii. Mintea însăși este o energie a inimii, izvorăște din inimă și se răspândește în toată ființa noastră și în tot univesul. Mintea, ca energie a inimii, nu trebuie confundată cu creierul, care este un organ. Când ne rugăm cu atenție și cu durere pentru păcatele săvârșite, energia minții, pătrunsă de rugăciune, coboară în inimă, iar în străfundul inimii îl întâlnim pe Dumnezeu ca pe o căldură a harului. Simțim  deci cum inima se umple de căldură, de pace și de dragoste pentru toți oamenii și pentru toată creația. Ne simțim una cu Dumnezeu și una cu toată creația Lui. Dar până aici este o cale lungă, de o viață întreagă. Toată viața trebuie să ne luptăm „până la sânge” (Evrei 12, 4) cu păcatul, care lesne ne împresoară, și să ne purtăm cu răbdare crucea de fiecare zi, înmulțindu‑ne rugăciunea, postul și facerea de bine. Crucea suferinței, a bolilor și a necazurilor, acceptate cu toată inima și puse pe seama păcatelor proprii, se dovedește a fi o mare binecuvântare. Căci acestea ne ajută să ne vedem neputințele și să ne punem toată nădejdea în Dumnezeu. Rugăciunea la vreme de încercare coboară mai repede în inimă decât atunci când suntem sănătoși și totul ne merge bine.

Și să nu uităm că divorțul dintre minte și inimă produce stres, epuizare și descurajare. Numai prin unirea minții cu inima, în rugăciune, câștigăm echilibrul sufletesc de care avem cu toții atâta nevoie. De aici înțelegem necesitatea absolută a rugăciunii, pentru o viață armonioasă și sănătoasă. Desigur, nu este ușor să ne rugăm întotdeauna cu mintea unită cu inima. Pentru aceasta trebuie să ne rugăm foarte mult, „neîncetat”, cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (1 Tesaloniceni 5, 17). Pentru că rugându‑ne mult ajungem treptat la rugăciunea curată sau la rugăciunea inimii, care nu mai este amestecată cu nici un gând străin. De asemenea, postul alimentar și o viață cumpătată în toate, precum și răbdarea necazurilor și săvârșirea faptelor bune față de semenii noștri aflați în nevoință ajută minții să coboare mai ușor în inimă, care devine, încetul cu încetul, o inimă compătimitoare, adică o inimă care‑L simte pe Dumnezeu, îi simte pe oameni și toată creația trăind în ea.

Tratamentul tuturor bolilor și al tuturor încercărilor pe care le avem este rugăciunea. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea o rugăciune fierbinte, care ajută minții să nu se mai împrăștie în cele din afară, ci să coboare în inimă pentru a‑L simți pe Dumnezeu. Iar când Îl simțim pe Dumnezeu în inimă îi vom simți și pe semenii noștri ca pe propriile mădulare și vom face binele spontan, în modul cel mai firesc, fără să așteptăm ca cineva să apeleze la ajutorul nostru. Desigur, nimeni nu poate ignora rugăciunea Bisericii, din care izvorăște rugăciunea pesonală de toată vremea și din tot locul. Mă îndoiesc că cei ce zic „mă rog acasă, n‑am nevoie de rugăciunea Bisericii” vor ajunge vreodată să simtă cu adevărat rugăciunea în inima lor.

În concluzie, o inimă compătimitoare ca cea a Sfântului Siluan, a Sfântului Sofronie și a tuturor sfinților recapitulează în sine toată umanitatea și toată creația. Ea depășește toate granițele, toate barierele, inclusiv cele confesionale. Să ne rugăm Domnului să ne dea o astfel de inimă compătimitoare!

† Mitropolitul Serafim