Dumnezeu îngăduie să vină asupră‑ne consecințele propriilor noastre păcate, dar și ale semenilor noştri (umanitatea fiind una, starea fiecărui om îi influențează pe toți ceilalți), pentru ca prin ele să ne cheme la pocăință, adică la schimbarea felului de a gândi și de a trăi. Rari sunt oamenii cu o gândire sănătoasă, pe care nu o putem dobândi decât prin credință. Credința este farul vieții, călăuza ei în toate momentele și împrejurările. Fără credință suntem cu totul orbi şi nu înțelegem nimic din tainele vieții. Dar și cei credincioși sunt supuși ispitei de a instrumentaliza credința, adică de a se folosi de ea pentru interesul propriu. Ne rugăm acasă și la biserică, oricum [şi] puțin, postim, ne spovedim, de cele mai multe ori superficial, ne împărtășim din când în când, mai facem și câte o faptă bună, dar așteptăm mereu răsplata lui Dumnezeu. Așteptăm ca Dumnezeu să ne dea sănătate, reușită în viață, să avem de toate, să ne bucurăm cât putem de mult de lucrurile lumii acesteia și să trăim cât mai mult pe pământ. 

Fără lumina credinței oamenii se obișnuiesc cu păcatul și ajung să fie robiți de diferite patimi, care îi chinuie și pe ei și pe cei din jurul lor. Să ne gândim la patima alcoolului, a fumatului, a desfrâului, care distruge atâtea familii, la milioanele de avorturi anuale în întreaga lume. Să ne gândim la exodul înspre țările bogate și suferințele care‑l pricinuiesc, la lumea aflată într‑o mișcare neîncetată și care nici să vrea nu mai are timp de interiorizare. Să ne gândim la distrugerea morală, cu timpul și trupească, pe care o provoacă noile legi privind familia și educația copiilor, toate în numele libertății! 

Majoritatea covârșitoare a creștinilor de astăzi nu se angajează cu nimic în credință. Deși se consideră credincioși, trăiesc ca necredincioșii, adică numai pentru lumea aceasta. „Sfârșitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru rușinea lor, ca unii care au în gând cele pământești.” (Filipeni 3, 19) 

Nici în încercarea pe care o trăim astăzi în lume oamenii nu se trezesc și nu se întorc la Dumnezeu prin pocăință. Nu mai vorbim de conducătorii noștri, care nu pun niciun preț pe credință și continuă, ca în România, să decreteze legi care distrug viața copiilor. 

Să luăm amintite la pocăința ninivitenilor, care s‑au întors de la calea lor cea rea, iar la porunca regelui n‑au mâncat și n‑au băut nimic, nici oamenii, nici animalele, şi s‑au smerit, îmbrăcându‑se în sac, și astfel au scăpat de la pieire (Iona, cap. 3). Dar cine mai este astăzi capabil de o asemenea pocăință?

† Mitropolitul Serafim