Bucuria creștină nu este doar o emoție psihologică de moment, a voii omului, și cu atât mai puțin produsul unor plăceri senzuale păcătoase, care, cu timpul, slăbănogesc firea omului și o duc spre moarte. Bucuria creștină nu este nici rezultatul unor împliniri (realizări) personale, familiale sau sociale, de care, mai mult sau mai puțin, toți au parte, chiar și necredincioșii. 

Bucuria creștină este rodul Duhului Sfânt (Gal. 5, 22) în însăși natura pe cale de îndumnezeire a creștinului. Ea ține de inima omului, căci „bucuria inimii este viața omului” (Înțelepciunea lui Isus Sirach 30, 22). Bucuria creștină este deci o stare naturală a omului restaurat în Iisus Hristos. Toți creștinii botezați în numele Sfintei Treimi primesc harul Duhului Sfânt la momentul Botezului și al Mirungerii (Cincizecimea personală a fiecăruia), ca pe un germene pe care Dumnezeu îl seamănă cu nădejde de rodire în pământul inimii noastre. Harul divin este ascuns de la botez în inima omului, pentru că inima reprezintă, după Sfânta Scriptură și după Sfinții Părinți, locul central al ființei noastre, „rădăcina facultăților active ale minții (intelectului) și ale voinței, locul de unde provine și spre care converge toată viața spirituală” (V. Lossky). După Sfântul Ignatie Briancianinov, „inima” este izvorul sentimentelor și al intuiților duhovnicești prin care omul Îl cunoaște pe Dumnezeu în mod direct, fără participarea minții, în timp ce „capul” este sediul inteligenței, al gândirii clare. Dar și inteligența își are izvorul tot în inimă, căci mintea este, în fond, o energie a inimii.

Păcatul fărâmițează unitatea naturii umane, al cărui centru este inima. Păcatul separă mintea de inimă și o face să se risipească într-o lume care-i este exterioară, în timp ce propria lume interioară, simbolizată de inimă, îi rămâne tot mai străină. Astfel, omul care și-a pierdut echilibrul interior este supus angoasei și fricii. El nu se mai poate bucura de viață, pentru că nu trăiește o viață plenară, ci una diminuată, desfigurată, separată de izvorul ei autentic, care este Dumnezeu.

Remedierea acestei stări nenaturale, conflictuale (păcatul este împotriva naturii, este o sursă permanentă de conflicte interioare și cu lumea înconjurătoare), nu se poate realiza decât prin restaurarea echilibrului lăuntric sau a „omului interior”, prin „întoarcerea” minții în inimă. Sfinții ne spun că mintea este asemenea omului plecat departe, în călătorie. Cât timp lipsește de acasă se gândește mereu la ai săi: la soție, la copii, la prieteni... și își face tot felul de griji. Dar, odată întors acasă, se liniștește și se bucură să fie din nou împreună cu ai lui. La fel și mintea, a cărei „casă” este inima. Numai la ea „acasă” se simte bine, împăcată, liniștită. Atunci toate gândurile „străine” dispar și rămâne doar gândul la Dumnezeu, singurul lucru necesar (cf. Lc. 10, 22).

Toată viața creștină este, în fond, o călătorie spre locul inimii, o întoarcere neîncetată „acasă”, o interiorizare permanentă care ne leagă direct de izvoarele harului. Numai atunci viața adevărată, care este „bucurie în Duhul Sfânt” (cf. Rom. 14, 17), va pulsa plenar în noi, numai atunci vom fi cu adevărat vii. Cunoașterea cea mai vastă, inclusiv cea religioasă, nu valorează nimic dacă nu cultivă inima, dacă nu servește interiorizării, umplerii de viața cea adevărată întru Duhul Sfânt.

„Întoarcerea acasă” se realizează în primul rând prin rugăciune însoțită de asceză, adică prin lupta împotriva păcatului, prin înfrânarea simțurilor, prin post și prin săvârșirea binelui față de semenii noștri. De altfel, rugăciunea însăși este o asceză, cea mai mare asceză, până când se înrădăcinează în inimă, ca să țâșnească apoi neîncetat, precum apa limpede și vie a unui izvor de munte. La început, rugăciunea presupune deci osteneală: trebuie să-ți impui să te rogi, căci altfel mintea răspândită în simțuri și în cele din afară nu se va ruga niciodată fără imboldul voinței, dat de credință. Dar, încetul cu încetul, mintea se va deprinde cu rugăciunea, eliberându-se de mulțimea gândurilor și accentuând doar gândul la Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă ca în timpul rugăciunii (acasă ori în Lăcașul Domnului) să ne închidem mintea în cuvintele ei sau ale cântării (adică să nu ne mai gândim la nimic altceva) și să o „coborâm” în inimă, pentru ca rugăciunea să nu rămână doar un act intelectual, ci să devină un act existențial. Astfel, omul se roagă cu toată ființa sa, din tot sufletul, din toată inima. Numai atunci simte el bucuria rugăciunii. Căci a te ruga (cu rugăciune curată, neamestecată de alte gânduri) este cea mai mare bucurie.

Mai întâi, inima simte o căldură care se răspândește în jurul ei și în tot pieptul. Este căldura harului care începe să lucreze (să încolțească), pentru că pământul inimii s-a dezghețat. Iată, vin zile, zice Domnul, când „voi scoate din trupul lor inima cea de piatră și le voi da inimă de carne” (Iez. 11, 19). Atunci omul își „simte” inima, iar „simțirea inimii este simțirea lui Dumnezeu” (Sfântul Diadoh al Foticeii). Până atunci omul își ignora inima, trăia în afara ei, judeca și lucra după mintea sa și împins de simțuri. Or, inima are legile ei proprii, care sunt legile lui Dumnezeu însuși, căci „Legea Ta, Doamne, este înăuntru inimii mele” (Ps. 39, 11).

După căldura inimii vine bucuria pentru oameni, pentru animale, pentru plante și pentru întreaga creație a lui Dumnezeu. Căci cu inima reunită (vindecată de fărâmițarea ei) prin lucrarea harului, omul revine la calitatea lui primordială de centru al creației, de „microcosmos” care recapitulează în sine toată zidirea lui Dumnezeu. Acesta este „omul universal”, „Adam total”, care nu mai este despărțit de nimeni și de nimic, pentru că, existențial, poartă totul în el. Iar forța care unește totul nu-i alta decât dragostea. Dragostea se manifestă ca o compătimire și mijlocire, prin rugăciune, pentru întreaga creație supusă păcatului, inclusiv pentru demoni. „Semnul sfințeniei este o inimă compătimitoare”, zice Sfântul Isaac Sirul. 

Dar toată osteneala de a atinge rugăciunea curată, care unește și sfințește inima, este de neconceput în afara Bisericii, pentru că ea nu este doar rezultatul unui efort ascetic omenesc, ci al sinergismului (împreună lucrării) dintre harul divin și efortul personal. Or, Biserica este tocmai „locul” (în sens mistic) întâlnirii și al unirii omului cu Dumnezeu prin Sfintele Taine, îndosebi prin Euharistie, care ne constitue în „trupul lui Hristos”, făcându-ne mădularele Sale și totodată mădulare unii altora (vezi Rom. 6, 5; I Cor. 6, 15; 10, 17; Efes. 4, 25; 5, 30). Măsura pe care trebuie să o atingă creștinul este măsura lui Hristos însuși (cf. Efes. 4, 13); de aceea avem nevoie să ne unim cu Hristos euharistic, ca să devenim precum El. Trupul și Sângele Domnului, prin care ne împărtășim, actualizează în noi harul botezului, întreține efortul ascetic al rugăciunii, al înfrânării, și ne transformă treptat în Hristos însuși. Astfel, firea noastră, păstrându-și toate calitățile ei de natură umană creată, este străbătută de focul dumnezeirii, este purificată, înălțată și sfințită. Ca și fierul, care, introdus în foc, deși devine el însuși foc, își păstrează firea. Viața sacramentală a Bisericii constitue deci atmosfera „vieții în Hristos”. Căci Biserica, în ființa ei, se identifică cu Hristos, este Hristos însuși în acțiune, prin Duhul Sfânt care sfințește totul.

Rugăciunea Bisericii este încărcată de o forță cu totul deosebită. Ritualul, cântările și rugăciunile Bisericii actualizează în modul cel mai real, prin lucrarea Duhului Sfânt, actele mântuitoare ale Domnului, pentru a ne face și pe noi părtași la ele. Liturghia și sărbătorile bisericești nu sunt deci simple comemorări ale unor evenimente trecute, sunt actualizări în Duhul Sfânt. De aceea cântăm la Crăciun „Hristos se naște, măriți-L, Hristos din ceruri întâmpinați-L, Hristos pe pământ, înălțați-vă...”, iar la Paști„ [...] ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine: Însuți împreună mă preamărește, Mântuitorule, în Împărăția Ta.”. Iar la fiecare Sfântă Liturghie, zicem: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Domnului Iisus, Unuia celui fără de păcat.”.

Penticostarul este, prin excelență, cartea imnelor bucuriei. A bucuriei pascale care covârșește toată mintea, pentru că Hristos a biruit, prin Înviere, diavolul și păcatul, inclusiv moartea, „vrăjmașul cel de pe urmă”. Iar biruința lui Hristos este și biruința noastră, a celor ce suntem ai Lui, uniți cu El prin botez, prin rugăciune și asceză, prin post și prin împărtășirea cu Sfintele Taine, prin iubire. Toate ale lui Hristos sunt și ale noastre, viața creștină fiind, după Sfântul Nicolae Cabasila (sec. al XIV-lea), retrăirea împreună cu Hristos a vieții Sale pământești, de la naștere până la înălțarea la cer, trecând prin cruce, moarte și înviere. Necazurile și suferințele vieții acesteia nu se pot compara cu slava viitoare. Ele țin de condiția umană în starea ei de cădere și sunt îngăduite de Dumnezeu pentru ca prin ele să ajungem, în noi, la omorârea „omului vechi” și la ridicarea „omului nou”, în Hristos. Dar bucuria Învierii, izvorâtă din credința nestrămutată în biruința finală, copleșește și transfigurează orice necaz, orice suferință. Viața creștină este, în fond, o bucurie și o sărbătoare neîncetată. „Asemenea copiilor”, zice un filozof român (H. Patapievici), „găsesc în a fi creștin sentimentul bucuriei înalte și certitudinea că sărbătoarea deja a început prin noi și că desfășurarea ei nu are capăt.”

† Mitropolitul SERAFIM