Rugăciunea Bisericii este o rugăciune universală, cosmică. Biserica se roagă nu numai pentru nevoile de zi cu zi ale fiecăruia dintre membrii ei, ci și pentru întreaga lume și pentru toată creația lui Dumnezeu, căci nimeni nu se poate izola de semeneii săi și de natura înconjurătoare.

Rugăciunea Bisericii are o forță cu totul deosebită, pentru că nu este doar rugăciunea credincioșilor adunați într-un anumit lăcaș de cult, ci este rugăciunea Mântuitorului Hristos Însuși, Capul Bisericii, care se roagă în noi prin Duhul Sfânt (Romani 8, 26); este și rugăciunea Maicii Domnului, a sfinților îngeri și a tuturor sfinților, care se roagă împreună cu noi. De asemenea, când ne rugăm în biserică, la sfintele slujbe, rugăciunea noastră se unește cu a tuturor creștinilor care se roagă și ei în bisericile lor. Astfel, rugăciunea Bisericii este o imensă rugăciune care Îl unește pe Dumnezeu cu oamenii și pe oameni întreolaltă, făcându-i cu adevărat frați în Hristos.

Punctul culminant al rugăciunii Bisericii este împărtășirea cu Sfintele Taine, cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos, fără de care nu putem avea viață în noi: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui nu veți avea viață în voi.” (Ioan 6, 53). De aceea, nimeni nu poate trăi cu adevărat fără să participe regulat la sfintele slujbe și fără să se împărtășească des cu Sfintele Taine. Cât de mult se înșeală deci cei care pretind că nu au nevoie de Biserică pentru că se pot ruga și acasă! Desigur, fiecare credincios este dator să se roage și acasă, cel puțin la momentele îndătinate: dimineața, seara, înainte și după masă... Dar această rugăciune este prelungirea necesară a rugăciunii de la biserică, ea izvorăște și se întreține din rugăciunea Bisericii. Nimeni nu se poate ruga cum se cuvine acasă fără să aibe conștiința apartenenței la Biserica lui Hristos, adică la o comunitate de credincioși care se adună regulat pentru a săvârși împreună Sfânta Euharistie (Sfânta Liturghie) și fără să participe efectiv la această rugăciune obștească. Mântuitorul a întemeiat Biserica tocmai pentru ca oamenii să se adune laolaltă spre a se ruga împreună și spre a se hrăni cu Trupul și Sângele Său, pe care El le dă pentru viața lumii. Astfel crește și se întărește iubirea între oameni, unitatea lor. Credincioșii încep să ajungă în felul acesta la conștiința că nimeni nu-și este suficient sieși, că fiecare are nevoie de ceilalți, după cum mădularele unui trup nu pot trăi izolate, rupte de trup. Astfel se realizează (se actualizează) pe pământ Biserica, această mare minune a unirii oamenilor prin credință și prin dragoste. Biserica, ne învață Sfântul Apostol Pavel, este „trupul lui Hristos” (Efeseni 1, 23; 5, 23), iar credincioșii ei sunt mădularele acestui trup și, în același timp, mădulare unii altora: „voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte” (1 Corinteni 12, 27). „Precum într-un trup sunt multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași lucrare, așa și noi, cei mulți, un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare unii altora. Dar avem diferite daruri, după harul ce ni s-a dat.” (Romani 12, 4-6) 

Trăirea concretă a acestei mari realități a credinței noastre nu se poate realiza decât prin curățirea de păcate, prin participarea regulată la Sfânta Liturghie, prin post și rugăciune. Îndeosebi rugăciunea făcută cu atenția concentrată în inimă îmblânzește în noi pornirile pătimașe și ne liberează, încetul cu încetul, de ele, făcându-ne blânzi și smeriți, după chipul Mântuitorului: „Învățați-vă de la Mine, căci sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29). Iar bunătatea inimii ne face să îi simțim pe toți semenii noștri, chiar și pe dușmani, ca pe propriile noastre mădulare. Căci toți formăm, cu adevărat, un singur organism, un singur trup, trupul lui Hristos. Numai păcatul ne dezbină în noi înșine și ne face să ne simțim străini unii față de alții, să ne urâm și să ne dușmănim. Pentru depășirea lui nu există decât calea rugăciunii. Să ne rugăm cât mai mult și, mai ales, să ne rugăm bine, cu mintea unită cu inima, la biserică și acasă, la lucru, în călătorie. Pretutindeni și neîncetat. Domnului să ne rugăm!

† Mitropolitul Serafim