Spiritualitatea ortodoxă este prin excelență o spiritualitate mistică, ospiritualitate a inimii,pentru că inima este centrul tuturor puterilor (energiilor) fizice și psihice care străbat ființa omului. Mintea sau gândirea este tot o energie a inimii. De asemenea, în inimă sălășluiește harul primit la botez, adică Dumnezeu Însuși în Sfânta Treime. Dar cât este de greu să intri în inimă sau să te rogi curat, cu o rugăciune neîntinată de gânduri străine, pentru a ajunge la simțirea inimii, despre care Sfântul Diadoch al Foticei zice: „simțirea inimii înseamnă simțirea lui Dumnezeu”!

În tradiția creștină, îndeosebi monahii au fost aceia care au urmat chemarea Mântuitorului la desăvrșire: „fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru desăvârșit este” (Matei 5, 48), desăvârşire pe care ei au văzut-o în rugăciunea continuă, considerată ca partea cea bună, „singurul lucru necesar” (Luca 10, 42) sau chiar ca însuşi „scopul desăvârșirii”. În acest sens, Sfântul Ioan Casian spune: „Scopul oricărei desăvârșiri este ca mintea, liberată de orice legături trupești, să se înalțe zilnic la cele duhovnicești, până ce toată viața și bătaia inimii vor deveni o singură și neîntreruptă rugăciune.” (Convorbiri duhovnicești, X, VII). Astfel, monahii și-au dat seama că pentru a ajunge la rugăciunea neîncetată trebuie să repete mereu rugăciuni scurte, pentru ca mintea să nu se împrăștie în altă parte. Așa s-a ajuns treptat la Rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milu-iește-mă pe mine păcătosul”. Care, repetată mereu, cu atenția necesară, are darul să oprească mintea din împrăștierea ei în cele exterioare pentru a coborî în inimă sau întru a se uni cu inima.

Dar, pe lângă atenția necesară rugăciunii sau paza minții de gânduri străine este nevoie și de lipsa de griji. Evagrie Ponticul zice: „Nu vei putea să te rogi curat atâta timp cât ești împletit cu lucrurile materiale și tulburat de griji necontenite. Căci rugăciunea este lepădarea gândurilor.” (Fil. rom. I, p. 84). În același timp, este nevoie și de un cadru propice rugăciunii, adică de liniște sau de isihie. O isihie exterioară, care ne ajută să obținem isihia interioară sau pacea inimii. Mântuitorul ne învață: „Când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te în ascuns...” (Matei 6, 6). Să intri în cămara ta, adică în inima ta, și să uiți tot ce este în afară! Paza gândurilor sau a minții, detașarea de grijile materiale și rugăciunea neîncetată, pentru a ajunge la pacea inimii, sunt componentele fundamentale ale tradiției isihaste, inima spiritualității ortodoxe. Pe aceste teme, monahii au scris, de-a lungul secolelor, o bogată literatură isihastă. Sfântul Nicodim Aghioritul a publicat, în 1782, o culegere din aceste scrieri pe care a intitulat-o Filocalia. Dar cum s-a ajuns la publicarea Filocaliei?

În secolul al XVIII-lea, tradiția isihastă a cunoscut o perioadă de criză: în Rusia, Petru cel Mare și Ecaterina a II-a au impus mari restricții monahismului, iar în Muntele Athos, supus turcilor, viața duhovnicească decăzuse atât de mult, încât călugării nu mai știau de scrierile vechi privitoare la isihasm și de practicarea rugăciunii lui Iisus. A trebuit să vină aici un tânăr mistuit de dorul unei vieți duhovnicești profunde ca să se reaprindă interesul pentru scrierile isihaste, zăvorâte în marile biblioteci ale mănăstirilor. Acesta n-a fost altul decât smeritul rasofor Platon Velicicovschi, născut la Poltava, într-o familie preoțească cu 12 copii. Acesta, după ce și-a făcut studiile la Academia din Kiev a plecat, în 1742, spre Țările Române, în căutarea unui duhovnic iscusit, pe care l-a găsit în conaționalul său Vasile, de la Poiana Mărului, de lângă Buzău. După patru ani, a plecat la Muntele Athos, unde va fi călugărit cu numele de Paisie, chiar de duhovnicul său Vasile, venit acolo în vizită. La Athos, Paisie, negăsind un duhovnic experimentat, s-a interesat de scrierile isihaste, pe care, împreună cu monahii de diferite naționalități adunați în jurul lui, unii cunoscători buni ai limbilor greacă și slavonă, a început să le studieze, să le corecteze sau să le traducă în slavonă și în română. Așa s-a format în jurul starețului Paisie o adevărată școală filologică, continuată pe un plan superior, după întoarcerea obștii paisiene în Moldova, în 1763, în mănăstirile de la Dragomirna și de la Neamț. 

După plecarea starețului Paisie, ajunge la Athos viitorul autor al Filocaliei, Nicodim Aghioritul, care, auzind de faima lui Paisie, se hotărăște să plece pe urma acestuia, pentru a deveni călugăr în obștea lui. Dumnezeu însă l-a întors din drum, căci corabia s-a stricat.

Inspirat de lucrarea începută de Paisie, Nicodim, care avea o cultură înaltă, își propune să adune scrierile vechi privitoare la isihasm, pe care le publică la Veneția, în 1782, într-o carte intitulată sugestiv Filocalia, „iubire de frumusețe”. La acea vreme, starețul Paisie se afla cu obștea sa, care ajunsese între timp la peste o mie de călugări, români, ruși, sârbi, greci și bulgari, la Mănăstirea Neamț, după ce trecuse prin Mănăstirile Dragomirna (desființată de austrieci, în 1775) și Secu. Obștea paisiană trăia după cele mai stricte principii ale vieții monahale, având un regulament propriu, aprobat de mitropolitul Moldovei: sărăcie absolută, feciorie, ascultare necondiționată, participarea la toate slujbele și la munca manuală, în timpul căreia fiecare monah era dator să rostească neîncetat rugăciunea lui Iisus, mărturisirea în fiecare seară a gândurilor, la duhovnicii rânduiți de stareț, și spovedania săptămânală. Cei cunoscători de limbi străine îl ajutau pe stareț la traducerile sau la corectura scrierilor filocalice. Așa a fost tradusă Filocalia în slavonă și publicată, în 1793, la Sankt Petresburg, sub titlul de Dobrotoliubie, urmată curând de o traducere în limba rusă. În limba română, scrieri ale unor autori ascetici au fost adunate în volum încă din 1767, pe când obștea paisiană se afla la Dragomirna, iar mai târziu, după moartea starețului, într-un alt volum, de 1004 pagini, intitulat chiar Filocalia, care însă a rămas în manuscris. După 1807, când Mănăstirea Neamț s-a dotat cu o tipografie proprie, aceste scrieri, ca și altele, au fost publicate nu numai la Neamț, ci și la București, Iași, Râmnic și Buzău.

Sfântul Paisie s-a dovedit a fi un mare renovator al monahismului, pe bazele sale tradiționale, introducând în viața de obște spiritul isihast, adică paza minții de gânduri rele, isihia și rugăciunea neîncetată. În scrierile sale personale, Căile vieții monahale și Șase capitole despre rugăciunea inimii, Paisie face apologia trăirii în liniște și a rugăciunii lui Iisus. După moartea starețului Paisie, ucenicii lui și-a luat numele de „paisieni” și au răspândit peste tot spiritul lui înnoitor. În Rusia, spiritul paisian a cuprins majoritatea mănăstirilor, între care cea mai vestită a fost Optina, cu marii ei stareți. În același spirit paisian s-a format și Sfântul Serafim din Sarov, precum și autorul celebrei scrieri Pelerinul rus. Şi în Țările Române paisianismul s-a răspândit pretutindeni, „până și în organizarea episcopală a Bisericii și în literatura bisericească”, după cum scrie Nicolae Iorga. Printre reprezentanții săi de frunte îi amintim doar pe Sfântul Iosif de la Văratec, pe Sfântul Grigorie Dascălul, mitropolitul Țării Românești, și pe Sfântul Gheorghe de la Cernica și Căldă-rușani, ucenici direcți ai Sfântului Paisie, dar și pe mitropolitul Veniamin Costachi, al Moldovei, „reprezentantul cel mai de seamă al paisianismului moldovenesc”.

Spiritul paisian rămâne pentru totdeauna un izvor de inspirație, atât pentru monahi, cât și pentru mireni, fiindcă toți tindem spre pacea inimii, la care nu putem ajunge decât prin efortul constant de a ne ruga mereu cu atenția concentrată în inimă. Rugăciunea personală de zi cu zi, îndeosebi rugăciunea lui Iisus, are darul de a ne aduna mintea din cele exterioare și de a o îndrepta spre inimă. Astfel, și rugăciunea obștească în biserică, în frunte cu Sfânta Liturghie, va câștiga în calitate, adică o vom interioriza mai ușor. Idealul este ca toată rugăciunea și toată cântarea în biserică să fie interiorizate, să pătrundă în inimă, ca să ne bucurăm de ele.

† Mitropolitul Serafim