Cred că primul rol al rugăciunii, prin care ne apropiem de asemănarea cu Dumnezeu, este răbdarea. Răbdarea în necazuri şi suferinţe, răbdarea în relaţiile cu semenii noştri, altfel spus răbdarea în purtarea zilnică a crucii. O răbdare împreunată însă, întotdeauna, cu încrederea neclintită că biruinţa este de partea noastră, a celor care ne rugăm cu stăruinţă, chiar dacă trebuie să o aşteptăm îndelung şi chiar dacă biruinţa poate apărea ca slăbiciune sau ca înfrângere. Biruinţa este întotdeauna de partea lui Dumnezeu şi a celor care sunt uniţi cu El prin rugăciune. Să nu uităm că Dumnezeu este „îndelung răbdător şi mult milostiv” (Ps. 103, 8) şi că moartea Mântuitorului pe cruce a apărut în ochii celor mulţi ca cea mai mare slăbiciune şi înfrângere. Dar tocmai din această înfrângere a răsărit biruinţa! În răbdarea cu încredere şi chiar cu seninătate a durerilor şi a necazurilor vieţii se ascunde, în fond, marea putere a lui Dumnezeu, care lucrează în chip minunat, transformându-ne treptat inima şi felul de a înţelege viaţa, evenimentele ei.

Rugăciunea este expresia iubirii. Ea înseamnă intimitatea noastră cu Dumnezeu. Expresie a iubirii, rugăciunea dovedeşte şi măsura iubirii noastre faţă de Dumnezeu: atât îl iubim pe Dumnezeu, cât ne rugăm. Toţi facem, însă, experienţa că nu e uşor să te rogi, deci că nu e uşor să-L iubeşti pe Dumnezeu „din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul” (Mt. 22, 37). De ce? Pentru că inima noastră este împărţită, este atrasă de iubiri diferite şi contradictorii: pe deoparte de iubirea lui Dumnezeu şi de iubirea curată a oamenilor, iar pe de altă parte de iubirea de plăceri şi de lucrurile lumii acesteia. Falsa iubire, care nu este de la Dumnezeu, ci de la lume, este numită de Sf. Ev. Ioan poftă: „pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii” (In 2, 16). De aceea, inima nu poate fi întreagă la rugăciune. Ea este mai mult acolo unde ne este comoara. „Unde-ţi este comoara, acolo-ţi va fi şi inima”, zice Mântuitorul (Mt. 6, 21). De aceea, este necesar efortul de a ne ruga cu atenţia concentrată în inimă. Mintea, care este o energie a inimii, trebuie silită să se oprească din împrăştierea ei, pentru a se putea întoarce „acasă”, în inimă. În timpul rugăciunii trebuie să ne închidem mintea în cuvintele rostite sau ascultate şi să ne concentrăm atenţia în inimă, unde se află harul. Când ne rugăm cu „mintea în inimă”, cum spun Părinţii, atunci vom simţi o căldură în jurul inimii şi o bucurie deosebită de a ne ruga. Pe treptele mai înalte ale rugăciunii vom dobândi o „inimă compătimitoare”, adică o inimă care se aprinde de dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii, pe care-i vom simţi ca făcând parte din noi înşine şi faţă de care, desigur, ne vom purta cu cea mai mare delicateţe, precum cu propriile noastre mădulare (Ef. 4, 25). Aşa se realizează unitatea omenirii întregi, care este o unitate a inimilor, fiecare purtându-i în inima sa pe toţi fraţii lui în umanitate.

Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat (I Tes. 5, 17). Măsura rugăciunii este, deci, rugăciunea neîncetată, care este trecere de la rugăciunea activă, făcută cu efort de concentrare în inimă, la starea de rugăciune, care înseamnă trăirea permanentă a prezenţei şi a lucrării lui Dumnezeu în noi. Rugăciunea ca stare este darul Duhului Sfânt. Ea nu mai are nevoie de cuvinte speciale pentru a se exprima, fiindcă orice cuvânt şi orice faptă devin ele însele rugăciune.

Dar pentru a ajunge la o astfel de stare este nevoie de multă rugăciune, făcută cu efort, acasă, în călătorie, în toată vremea şi în tot locul. „Când îţi aduci aminte de Dumnezeu roagă-te, pentru ca atunci când îl vei uita să-şi aducă El însuşi aminte de tine”, zice Sf. Marcu Ascetul (sec. IV). Aceasta înseamnă că pe lângă programul de rugăciune zilnică, dimineaţa, seara, înainte şi după masă, să ne gândim cât mai des la Dumnezeu, folosind rugăciuni scurte, de pildă „Doamne ajută”, „Doamne miluieşte”, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, pe care să le repetăm mereu, pentru ca mintea să aibe mereu o ocupaţie sfântă, care o va feri de multe ispite.

Rugăciunea privată, particulară, însoţită de post şi de fapte bune, ca şi de o viaţă curată, se desăvârşeşte în rugăciunea Bisericii, prin participarea la Sf. Liturghie şi prin împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele Domnului.

Bunul Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă dea râvnă şi dragoste pentru rugăciune şi pentru tot lucrul bine plăcut Lui şi oamenilor!

† Mitropolitul Serafim