Nerecunoașterea păcatului propriu și aruncare a vinii pe ceilalți, ba chiar pe Dumnezeu, o moștenim cu toții de la protopărinții noștrii Adam și Eva. Dacă Adam și Eva şi‑ar fi cerut iertare pentru păcatul lor, Dumnezeu i‑ar fi iertat, iar soarta lor şi a urmaşilor lor, până la sfârșitul lumii, ar fi fost cu totul alta. Datorită lipsei lor de pocăință, Dumnezeu îi alungă din rai, însă le făgăduieşte un izbăvitor, care va zdrobi capul şarpelui (versetul 15). Acesta este Mântuitorul Iisus Hristos, Care prin Patima Sa, prin Moartea şi Învierea Sa a distrus puterea diavolului și i‑a scos din iad pe Adam şi pe Eva şi pe toţi urmaşii lor adormiţi întru credinţă. Este important de reţinut că, după căderea primilor oameni în păcat, Dumnezeu îl blesteamă pe diavolul care i‑a ispitit, dar nu‑i blesteamă pe oamenii care au păcătuit. Dumnezeu nu-i blesteamă niciodată pe oameni, ci îi binecuvântează şi aşteptă până la moarte pocăinţa fiecăruia.

Istoria primilor oameni este şi istoria noastră, a fiecăruia. Fiecare din noi îi moştenim pe protopărinţii noştri Adam şi Eva, cu părţile lor pozitive, dar şi cu părţile lor negative. Aşa precum primul om a fost făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, tot aşa purtăm şi noi în fiinţa noastră lăuntrică chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică pe Dumnezeu Însuşi. De aceea omul tinde în mod natural spre Dumnezeu, Prototipul său, și nu are liniște până nu‑L găseşte. „Neliniştit este sufletul meu până nu se va  odihni întru Tine, Doamne”, a zis Fericitul Augustin. Numai omul care şi‑a denaturat cu totul firea, prin păcat, nu‑l mai caută pe Dumnezeu, încalcă poruncile Lui, nu se roagă şi trăieşte indiferent „ca un fără de Dumnezeu”. Aceştia sunt cei mai nefericiţi oameni!

Înclinarea spre păcat, spre neascultarea de Dumnezeu, spre lăcomie şi spre orice rău pe care‑l săvârşim în viaţă o moştenim tot de la primii oameni, dar și de la urmașii lor. Fiecare om este o sinteză a întregii omeniri, de la Adam până la părinţii din care se naşte. Îi moştenim deci pe toţi, însă mai cu seamă pe bunicii şi pe părinţii noştri, atât în cele bune, cât şi în cele rele. Copiii sunt icoana părinţilor! Totuşi, înclinaţiile (rele)moştenite nu sunt o fatalitate. Dacă suntem credincioşi, ne luptăm cu ele şi, încetul cu încetul, cu ajutorul lui Dumnezeu, le biruim. Astfel, răul moştenit se transformă în bine, iar Dumnezeu ne răsplăteşte lupta prin pacea şi bucuria inimii, iar la sfârşit cu fericirea veşnică. Viaţa are întotdeauna un sens pozitiv, pe care nu trebuie să‑l uităm nici în cele mai grele încercări prin care trecem. Cu credinţă neclintită, cu rugăciune din inimă şi cu ajutorul lui Dumnezeu, toate relele se pot preface în bine. Dacă‑L avem pe Dumnezeu mereu în suflet, nimic nu ne poate vătăma. Fără Dumnezeu însă suntem foarte vulnerabili; păcatul şi consecinţele lui ne vor chinui mereu sufletul şi trupul. Scăparea este deci numai la Dumnezeu.

Acum, la începutul Postului Mare, meditând la viaţa primilor oameni alungaţi din rai, să hotărâm în inima noastră să nu le urmăm exemplul de neascultare, ci, dimpotrivă, să rămânem ascultători faţă de poruncile lui Dumnezeu, care ne sunt date ca să ne păzească de ceea ce vatămă sufletul şi trupul. Dumnezeu ne cere mai cu seamă să ne iubim unii pe alţii, pentru că numai dragostea ne aduce pace şi bucurie în suflet. Nu putem fi sănătoşi şi fericiţi dacă nu ne iubim unii pe alţii, dacă nu îi iubim chiar şi pe vrăjmaşii noştri. Dragostea curată care vine de la Dumnezeu, prin ascultarea de El, este leacul care ne vindecă sufletul şi trupul de orice neputinţă. În acest Post, fiecare este chemat să se înfrâneze, după putinţă, de la mâncare şi băutură, de la plăcerile lumeşti şi mai cu seamă de la păcat. Totodată, Dumnezeu ne cheamă să ne descărcăm conştiinţa în Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii păcatelor, să ne rugăm mai mult şi să facem cât mai mult bine semenilor noştri aflaţi în nevoi. Numai prin post şi rugăciune şi prin săvârşirea binelui sufletul ni se umple de pace şi de bucurie, răsplată a ostenelilor noastre. 

Să ne cerem iertare unii de la alţii pentru ca postul nostru să fie bine primit de Dumnezeu. Primul care vă cere iertare sunt eu, Părintele vostru sufletesc! 

Bunul Dumnezeu să ne ierte pe toţi şi să ne ajute să purtăm crucea Fiului Său în Postul acesta şi în toate zilele vieţii noastre, pentru a ne putea bucura de Învierea Lui! 

† Mitropolitul Serafim