În epoca elenistică, εὐαγγέλιονsau εὐαγγέλια indicau însăÅŸi vestea sau anunÅ£ul victoriei militare (cf. Plutarh, ViaÅ£a lui Pompei XLI, 4; Focion XXIII, 6). Termenul capătă în această perioadă ÅŸi o conotaÅ£ie religioasă, referindu-se la cultul imperial, deoarece împăratul roman era inclus printre zei ÅŸi, prin urmare, era venerat în tot Imperiul. Astfel,prin „evanghelie” se desemnau principalele evenimente din viaÅ£a împăratului: naÅŸterea, atingerea maturităÅ£ii, instalarea la putere etc. O inscripÅ£ie găsită la Priene (în Asia Mică, lângă Milet) ÅŸi datând din anul 9 î.Hr. se referă la modificarea denumirilor lunilor ÅŸi la întocmirea unui nou calendar care să înceapă cu ziua aniversării naÅŸterii lui Augustus: „ziua de naÅŸtere a zeului a fost pentru lume începutul veÅŸtilorbune (των εὐανγελίων) venite prin el”. Atât filozoful Filon din Alexandria, cât ÅŸi istoricul Iosif Flavius atestăacest nou sens al termenului: ridicarea lui Vespasian la demnitatea de imperator roman face obiectul unei „evanghelii” (cf. Iosif Flavius, Războiul iudaicIV, 618) ce se cuvenea omagiată prin jertfe ÅŸi sărbători anuale.Acest sens religios al cuvântului „evanghelie”, potrivit căruia cursul evenimentelor este văzut în legătură cu o persoană excepÅ£ională sau o zeitate, era destul de răspândit în vremea Noului Testament.

În Vechiul Testament, termenul εὐαγγέλιονtraduce substantivul ebraic בְּשׂוֹרָה(b^eÅ›ôrā^h) sauבְּשׂרָה(b^eśōrā^h), ce desemnează atât „răsplata cuvenită pentru vestirea unei victorii” (2 Rg 4,10; 18, 22), cât ÅŸi„vestea bună”, mai ales cea a victoriei militare asupra inamicului (cf. 2 Rg 18, 20; 25; 27; 4 Rg 7, 9). Cât priveÅŸte verbul εὐαγγελίζομαι (a evangheliza), acesta traduce verbul ebraic la forma piel ×‘ִּשַּׂר(bissar), folosit de 23 de ori în TM. El are, în general, sensul de „a anunÅ£a o veste bună” (3 Rg 1, 42), cum ar fi cea a naÅŸterii unui fiu (cf. Ier 20, 15). În anumite texte, verbul primeÅŸte însă ÅŸi o semnificaÅ£ie religioasă, mai ales în cartea profetului Isaia, unde desemnează „vestea cea bună a biruinÅ£ei escatologice a lui Dumnezeu” (Is 40, 9; 52, 7; 60, 6; 61, 1). Aceste imagini de speranÅ£ă în biruinÅ£a lui Dumnezeu vor fi preluate ÅŸi de profeÅ£ii Ioil (cf. Ioil 3, 5) ÅŸi Naum (cf. Naum 2, 1).

În Noul Testament, cuvântul εὐαγγέλιον este folosit îndeosebi cu sensul religios întâlnit în scrierile atribuite profetului Isaia, păstrând, de asemenea, ÅŸi conotaÅ£iile proprii cultului imperial din acea epocă. εὐαγγέλιον este „vestea bună” că făgăduinÅ£a lui Dumnezeu de a răscumpăra poporul lui Israel din păcat s-a împlinit în Fiul Său Iisus Hristos. Această veste de biruinÅ£ă a lui Dumnezeu se realizează în ÅŸi prin persoana lui Hristos chiar din momentul întrupării, desăvârÅŸindu-se prin moartea ÅŸi învierea Sa.

Potrivit analizei lexicale, εὐαγγέλιον se întâlneÅŸte în Noul Testament mai ales în epistolele Apostolului Pavel, în timp ce verbul εὐαγγελίζομαι este utilizat cu precădere de evanghelistul Luca. Dar, dincolo de aspectul cantitativ, este important de urmărit ÅŸi distribuÅ£ia acestor termeni în diferitele scrieri neotestamentare:

Astfel se observă, în primul rând, că εὐαγγέλιον este cel mai des folosit de Apostolul Pavel (60 de ori, complet absent însă din Epistola către Evrei). În Epistola către Romani (10 ori), Apostolul Pavel defineÅŸte „Evanghelia lui Dumnezeu” (εὐαγγá½³λιον θεοῦ) în termeni probabil deja cunoscuÅ£i destinatarilor: ea conÅ£ine dubla origine a lui Iisus Hristos, după trup „din sămânÅ£a lui David”, iar după Duhul sfinÅ£eniei „Fiu al lui Dumnezeu prin învierea Sa din morÅ£i” (Rom 1, 1-4). Mesajul „Evangheliei” Apostolului Pavel – numită „Evanghelia mea” în Rom 2, 16 – este centrat pe patima, moartea ÅŸi învierea lui Hristos, prin care tot cel ce credese mântuieÅŸte (cf. Rom 1, 16; 1 Tes 1, 5; 1 Cor 15, 1-2). A nu anunÅ£a această veste bună, adică această „Evanghelie”, reprezintăpentru Apostolul Pavel o nenorocire (cf. 1 Cor 9, 16).

După scrierile Apostolului Pavel, cea mai mare frecvenÅ£ă a utilizării termenului εὐαγγέλιον se înregistrează în Evanghelia după Marcu. Îl întâlnim aici de 8 ori (inclusiv Mc 16, 15), de 6 ori singur, iar de 2 ori însoÅ£it de un genitiv: „Evanghelia lui Dumnezeu” (Mc 1, 14) ÅŸi „Evanghelia lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1, 1). În plus, în 4 cazuri cuvântul „Evanghelie” este subiectul verbului κηρύσσω (a propovădui) la forma activă sau pasivă (cf. Mc 1, 14; 13, 10; 14, 9; 16, 15). Potrivit evanghelistului Marcu, mesajul acestei veÅŸti bune este venirea ÎmpărăÅ£iei lui Dumnezeu; ea este propovăduită de Iisus Hristos prin semne, minuni, învăÅ£ături ÅŸi parabole.

În Evanghelia după Matei întâlnim din nou asocierea între „Evanghelie” ÅŸi verbul „a propovădui”. În cele patru recurenÅ£e, εὐαγγέλιον este de fiecare dată obiectul verbului κηρύσσω, fiind însoÅ£it de un genitiv: „Evanghelia ÎmpărăÅ£iei” (Mt 4, 23; 9, 35; 24, 14) sau de un pronume demonstrativ: „Evanghelia aceasta” (Mt 26, 13). În schimb, în Evanghelia după Luca, εὐαγγέλιον este complet absent, lipsa lui fiind compensată de folosirea sa de două ori în Faptele Apostolilor (cf. FA 15, 7;20, 24) ÅŸi de utilizarea frecventă a verbului εὐαγγελίζομαι (25 de ori în Lc ÅŸi FA). Chiar dacă evangheliÅŸtii Luca ÅŸi Matei nu-ÅŸi încep scrierile lor ca evanghelistul Marcu, în ansamblu perspectiva evanghelică rămâne aceeaÅŸi: în Evanghelia după Matei, misiunea lui Iisus Hristos este propovăduirea „Evangheliei împărăÅ£iei”, iar în Evanghelia după Luca diversele forme ale verbului „a evangheliza” descriu această misiune (cf. Lc 8, 1; 16, 16). Faptul că aceste două Evanghelii conÅ£in câte două capitole referitoare laepisodul venirii în lume a Mântuitorului Iisus Hristos arată că vestea cea bună începe din momentul zămislirii Sale (cf. Lc 2, 10).

În scrierile atribuite evanghelistului Ioan, εὐαγγέλιον ÅŸi εὐαγγελίζομαι lipsesc cu desăvârÅŸire. Această situaÅ£ie se întâlneÅŸte ÅŸi în celelalte epistole soborniceÅŸti, excepÅ£ie făcând doar Întâia Epistolă Sobornicească a Apostolului Petru (1 Pt 4, 17). În Apocalipsă, εὐαγγέλιον se întâlneÅŸte o singură dată (cf. Apoc 14, 6). În Întâia sa Epistolă Sobornicească, evanghelistul Ioan foloseÅŸte de două ori termenul á¼€γγελία (vestire, mesaj), termen ce desemna, probabil, ceea ce numim astăzi „Evanghelia după Ioan” (1 In 1, 5; 3, 11). În orice caz, scopul declarat al scrierii Evangheliei este comun tuturor celor patru sinoptici:„Iar acestea s-au scris ca să credeÅ£i că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, ÅŸi, crezând, să aveÅ£i viaÅ£ă în numele Lui” (In 20, 31).

În ce priveÅŸte folosirea cuvântului „Evanghelie” de către Iisus Hristos, există opinii contradictorii printre exegeÅ£ii moderni. Mai exact, se pune întrebarea dacă Iisus Hristos a rostit cuvântul „Evanghelie” atunci când anunÅ£a venirea ÎmpărăÅ£iei lui Dumnezeu, prezentându-se pe Sine ÎnsuÅŸi ca propovăduitorul ÅŸi începătorul acestui episod decisiv din istoria mântuirii, sau totul trebuie pus pe seama redactării târzii în contextul noilor comunităÅ£i creÅŸtine? Potrivit Evangheliilor sinoptice, este evident faptul că Iisus Hristos foloseÅŸte acest termen:„După ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia împărăÅ£iei lui Dumnezeu ÅŸi zicând: S-a împlinit vremea ÅŸi s-a apropiat împărăÅ£ia lui Dumnezeu. PocăiÅ£i-vă ÅŸi credeÅ£i în Evanghelie” (Mc 1, 14-15); „Åži după aceea Iisus umbla prin cetăÅ£i ÅŸi prin sate, propovăduind ÅŸi binevestind (εὐαγγελιζÏŒμενος) împărăÅ£ia lui Dumnezeu” (Lc 8, 1). Mai mult decât atât, Iisus Hristos, referindu-Se la profeÅ£iile din Isaia – a se vedea Is 61, 1 citat în Mt 11, 4-6 ÅŸi Lc 4, 18-22 –, foloseÅŸte verbul εὐαγγελίζομαι pentru a descrie activitatea Sa mântuitoare.

După cum se poate vedea, autorii scrierilor Noului Testament au folosit termenul εὐαγγέλιον atât cu sensul din Vechiul Testament, cât ÅŸi cu cel din literatura clasică greacă pentru a anunÅ£a „vestea cea bună” a mântuirii lumii prin întruparea, jertfa ÅŸi învierea lui Iisus Hristos. Astfel, cuvântul ce servea pentru a anunÅ£a o victorie sau faptele extraordinare legate de domnia împăratului roman devine termenul-cheie prin care se binevesteÅŸte la toate neamurile evenimentul plin de bucurie al venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu (cf. Mc 16, 15).

În perioada patristică se observă o evoluÅ£ie a sensului cuvântului εὐαγγέλιον. Atunci când evanghelistul Marcu îÅŸi începe scrierea sa astfel :„Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1, 1), el nu indică începutul cărÅ£ii sale, ci începutul propovăduirii unei veÅŸti bune. În Noul Testament, εὐαγγέλιονnu desemnează niciodată un text sau un gen literar. Abia de la mijlocul secolului al II-lea d.Hr. putem vorbi de folosirea sa cu acest sens. Astfel, în ÎnvăÅ£ătura celor doisprezece Apostoli, el desemnează o culegere de învăÅ£ături: „RugaÅ£i-vă Domnului, aÅŸa cum se găseÅŸte în Evanghelie” (VIII, 2), „cum o aveÅ£i în Evanghelie” (XV, 3-4) ÅŸi, prin extensie, ajunge să denumeascăun text referitor la viaÅ£a ÅŸi activitatea pământească a lui Iisus Hristos (a se vedea Iustin Martirul ÅŸi Filozoful, Apologie I, 66; Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor IV, 20, 6; Clement al Alexandriei, Stromate I, 136, 1). Acest înÅ£eles rămâne valabil până astăzi.

Va urma

Prof. Åžtefan Munteanu