În epoca elenistică, εὐαγγέλιονsau εὐαγγέλια indicau însăși vestea sau anunțul victoriei militare (cf. Plutarh, Viața lui Pompei XLI, 4; Focion XXIII, 6). Termenul capătă în această perioadă și o conotație religioasă, referindu-se la cultul imperial, deoarece împăratul roman era inclus printre zei și, prin urmare, era venerat în tot Imperiul. Astfel,prin „evanghelie” se desemnau principalele evenimente din viața împăratului: nașterea, atingerea maturității, instalarea la putere etc. O inscripție găsită la Priene (în Asia Mică, lângă Milet) și datând din anul 9 î.Hr. se referă la modificarea denumirilor lunilor și la întocmirea unui nou calendar care să înceapă cu ziua aniversării nașterii lui Augustus: „ziua de naștere a zeului a fost pentru lume începutul veștilorbune (των εὐανγελίων) venite prin el”. Atât filozoful Filon din Alexandria, cât și istoricul Iosif Flavius atestăacest nou sens al termenului: ridicarea lui Vespasian la demnitatea de imperator roman face obiectul unei „evanghelii” (cf. Iosif Flavius, Războiul iudaicIV, 618) ce se cuvenea omagiată prin jertfe și sărbători anuale.Acest sens religios al cuvântului „evanghelie”, potrivit căruia cursul evenimentelor este văzut în legătură cu o persoană excepțională sau o zeitate, era destul de răspândit în vremea Noului Testament.

În Vechiul Testament, termenul εὐαγγέλιονtraduce substantivul ebraic בְּשׂוֹרָה(b^eÅ›ôrā^h) sauבְּשׂרָה(b^eśōrā^h), ce desemnează atât „răsplata cuvenită pentru vestirea unei victorii” (2 Rg 4,10; 18, 22), cât și„vestea bună”, mai ales cea a victoriei militare asupra inamicului (cf. 2 Rg 18, 20; 25; 27; 4 Rg 7, 9). Cât privește verbul εὐαγγελίζομαι (a evangheliza), acesta traduce verbul ebraic la forma piel ×‘ִּשַּׂר(bissar), folosit de 23 de ori în TM. El are, în general, sensul de „a anunța o veste bună” (3 Rg 1, 42), cum ar fi cea a nașterii unui fiu (cf. Ier 20, 15). În anumite texte, verbul primește însă și o semnificație religioasă, mai ales în cartea profetului Isaia, unde desemnează „vestea cea bună a biruinței escatologice a lui Dumnezeu” (Is 40, 9; 52, 7; 60, 6; 61, 1). Aceste imagini de speranță în biruința lui Dumnezeu vor fi preluate și de profeții Ioil (cf. Ioil 3, 5) și Naum (cf. Naum 2, 1).

În Noul Testament, cuvântul εὐαγγέλιον este folosit îndeosebi cu sensul religios întâlnit în scrierile atribuite profetului Isaia, păstrând, de asemenea, și conotațiile proprii cultului imperial din acea epocă. εὐαγγέλιον este „vestea bună” că făgăduința lui Dumnezeu de a răscumpăra poporul lui Israel din păcat s-a împlinit în Fiul Său Iisus Hristos. Această veste de biruință a lui Dumnezeu se realizează în și prin persoana lui Hristos chiar din momentul întrupării, desăvârșindu-se prin moartea și învierea Sa.

Potrivit analizei lexicale, εὐαγγέλιον se întâlnește în Noul Testament mai ales în epistolele Apostolului Pavel, în timp ce verbul εὐαγγελίζομαι este utilizat cu precădere de evanghelistul Luca. Dar, dincolo de aspectul cantitativ, este important de urmărit și distribuția acestor termeni în diferitele scrieri neotestamentare:

Astfel se observă, în primul rând, că εὐαγγέλιον este cel mai des folosit de Apostolul Pavel (60 de ori, complet absent însă din Epistola către Evrei). În Epistola către Romani (10 ori), Apostolul Pavel definește „Evanghelia lui Dumnezeu” (εὐαγγá½³λιον θεοῦ) în termeni probabil deja cunoscuți destinatarilor: ea conține dubla origine a lui Iisus Hristos, după trup „din sămânța lui David”, iar după Duhul sfințeniei „Fiu al lui Dumnezeu prin învierea Sa din morți” (Rom 1, 1-4). Mesajul „Evangheliei” Apostolului Pavel – numită „Evanghelia mea” în Rom 2, 16 – este centrat pe patima, moartea și învierea lui Hristos, prin care tot cel ce credese mântuiește (cf. Rom 1, 16; 1 Tes 1, 5; 1 Cor 15, 1-2). A nu anunța această veste bună, adică această „Evanghelie”, reprezintăpentru Apostolul Pavel o nenorocire (cf. 1 Cor 9, 16).

După scrierile Apostolului Pavel, cea mai mare frecvență a utilizării termenului εὐαγγέλιον se înregistrează în Evanghelia după Marcu. Îl întâlnim aici de 8 ori (inclusiv Mc 16, 15), de 6 ori singur, iar de 2 ori însoțit de un genitiv: „Evanghelia lui Dumnezeu” (Mc 1, 14) și „Evanghelia lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1, 1). În plus, în 4 cazuri cuvântul „Evanghelie” este subiectul verbului κηρύσσω (a propovădui) la forma activă sau pasivă (cf. Mc 1, 14; 13, 10; 14, 9; 16, 15). Potrivit evanghelistului Marcu, mesajul acestei vești bune este venirea Împărăției lui Dumnezeu; ea este propovăduită de Iisus Hristos prin semne, minuni, învățături și parabole.

În Evanghelia după Matei întâlnim din nou asocierea între „Evanghelie” și verbul „a propovădui”. În cele patru recurențe, εὐαγγέλιον este de fiecare dată obiectul verbului κηρύσσω, fiind însoțit de un genitiv: „Evanghelia Împărăției” (Mt 4, 23; 9, 35; 24, 14) sau de un pronume demonstrativ: „Evanghelia aceasta” (Mt 26, 13). În schimb, în Evanghelia după Luca, εὐαγγέλιον este complet absent, lipsa lui fiind compensată de folosirea sa de două ori în Faptele Apostolilor (cf. FA 15, 7;20, 24) și de utilizarea frecventă a verbului εὐαγγελίζομαι (25 de ori în Lc și FA). Chiar dacă evangheliștii Luca și Matei nu-și încep scrierile lor ca evanghelistul Marcu, în ansamblu perspectiva evanghelică rămâne aceeași: în Evanghelia după Matei, misiunea lui Iisus Hristos este propovăduirea „Evangheliei împărăției”, iar în Evanghelia după Luca diversele forme ale verbului „a evangheliza” descriu această misiune (cf. Lc 8, 1; 16, 16). Faptul că aceste două Evanghelii conțin câte două capitole referitoare laepisodul venirii în lume a Mântuitorului Iisus Hristos arată că vestea cea bună începe din momentul zămislirii Sale (cf. Lc 2, 10).

În scrierile atribuite evanghelistului Ioan, εὐαγγέλιον și εὐαγγελίζομαι lipsesc cu desăvârșire. Această situație se întâlnește și în celelalte epistole sobornicești, excepție făcând doar Întâia Epistolă Sobornicească a Apostolului Petru (1 Pt 4, 17). În Apocalipsă, εὐαγγέλιον se întâlnește o singură dată (cf. Apoc 14, 6). În Întâia sa Epistolă Sobornicească, evanghelistul Ioan folosește de două ori termenul á¼€γγελία (vestire, mesaj), termen ce desemna, probabil, ceea ce numim astăzi „Evanghelia după Ioan” (1 In 1, 5; 3, 11). În orice caz, scopul declarat al scrierii Evangheliei este comun tuturor celor patru sinoptici:„Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui” (In 20, 31).

În ce privește folosirea cuvântului „Evanghelie” de către Iisus Hristos, există opinii contradictorii printre exegeții moderni. Mai exact, se pune întrebarea dacă Iisus Hristos a rostit cuvântul „Evanghelie” atunci când anunța venirea Împărăției lui Dumnezeu, prezentându-se pe Sine Însuși ca propovăduitorul și începătorul acestui episod decisiv din istoria mântuirii, sau totul trebuie pus pe seama redactării târzii în contextul noilor comunități creștine? Potrivit Evangheliilor sinoptice, este evident faptul că Iisus Hristos folosește acest termen:„După ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia împărăției lui Dumnezeu și zicând: S-a împlinit vremea și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (Mc 1, 14-15); „Åži după aceea Iisus umbla prin cetăți și prin sate, propovăduind și binevestind (εὐαγγελιζÏŒμενος) împărăția lui Dumnezeu” (Lc 8, 1). Mai mult decât atât, Iisus Hristos, referindu-Se la profețiile din Isaia – a se vedea Is 61, 1 citat în Mt 11, 4-6 și Lc 4, 18-22 –, folosește verbul εὐαγγελίζομαι pentru a descrie activitatea Sa mântuitoare.

După cum se poate vedea, autorii scrierilor Noului Testament au folosit termenul εὐαγγέλιον atât cu sensul din Vechiul Testament, cât și cu cel din literatura clasică greacă pentru a anunța „vestea cea bună” a mântuirii lumii prin întruparea, jertfa și învierea lui Iisus Hristos. Astfel, cuvântul ce servea pentru a anunța o victorie sau faptele extraordinare legate de domnia împăratului roman devine termenul-cheie prin care se binevestește la toate neamurile evenimentul plin de bucurie al venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu (cf. Mc 16, 15).

În perioada patristică se observă o evoluție a sensului cuvântului εὐαγγέλιον. Atunci când evanghelistul Marcu își începe scrierea sa astfel :„Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1, 1), el nu indică începutul cărții sale, ci începutul propovăduirii unei vești bune. În Noul Testament, εὐαγγέλιονnu desemnează niciodată un text sau un gen literar. Abia de la mijlocul secolului al II-lea d.Hr. putem vorbi de folosirea sa cu acest sens. Astfel, în Învățătura celor doisprezece Apostoli, el desemnează o culegere de învățături: „Rugați-vă Domnului, așa cum se găsește în Evanghelie” (VIII, 2), „cum o aveți în Evanghelie” (XV, 3-4) și, prin extensie, ajunge să denumeascăun text referitor la viața și activitatea pământească a lui Iisus Hristos (a se vedea Iustin Martirul și Filozoful, Apologie I, 66; Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor IV, 20, 6; Clement al Alexandriei, Stromate I, 136, 1). Acest înțeles rămâne valabil până astăzi.

Va urma

Prof. Åžtefan Munteanu