La începutul Slujbei Învierii, preotul aprinde o lumânare de la singura candelă aprinsă pe Sfânta Masă și, mergând în fața ușilor împărătești, o înalță și rostește cu glas înalt cuvintele „Veniți de luați lumină!”, iar credincioșii se apropie și își aprind lumânările, iar mai apoi dau lumină tuturor celor prezenți. Pe cât este de simplu acest gest, pe atât de adânc este în semnificație. Singura candelă rămasă aprinsă pe Sfânta Masă reprezintă sufletul Mântuitorului Hristos, care, unit fiind cu Dumnezeirea, a înviat și a adus lumină tuturor celor care L-au urmat sau vor să-L urmeze, devenind ei înșiși lumină pentru aproapele lor.
Hristos este „Lumina lumii”, dar și pe Apostoli i-a chemat să fie „lumină lumii și sare pământului” (Mt. 5, 13-14), iar noi toți suntem chemați să devenim „fii ai luminii”, ca prin faptele noastre să luminăm în lume, pentru a fi preaslăvit numele Tatălui nostru Cel din Ceruri (Mt. 5, 17). De aici, vedem că nu este suficientă lumina materială pe care o poartă creștinii, grăbindu-se spre casele lor, în noaptea de Paște, ci fiecare trebuie să dea mărturie despre Lumină, prin faptă, prin asumarea crucii, printr-o participare atentă la sfintele slujbe, prin post, prin pocăință (mărturisire și părere de rău) și prin înmulțirea oricărei fapte bune.
Cei care iau în serios aceste lucruri, se pot bucura cu adevărat de lumina Învierii și pot cânta cu sinceritate – „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, înviind Tu. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine, Însuți împreună mă preaslăvește, Mântuitorule, întru Împărăția Ta” (Canonul Învierii, cântarea a III-a). Vedem astfel, că doar „cei care și-au răstignit trupurile, dimpreună cu patimile și cu poftele” (Gal. 5, 24) sunt „preaslăviți de Dumnezeu".
Legătura strânsă dintre Răstignire și Înviere se arată în multe imne care se cântă la slujbele din duminici. Spre exemplu, la slujba utreniei se cântă: „ Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, si Sfântă Învierea Ta o lăudăm si o slăvim; că Tu ești Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu știm, numele Tău numim. Veniți,toți credincioșii, să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos; că, iată, a venit prin cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, Lăudăm Învierea Lui; că, răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat".
De asemenea, imnele care se cântă la sărbătorile închinate Sfintei Cruci dar și la Slujba Înălțării Domnului transmit ideea că marea bucurie a celor care vor merge în Împărăția Cerurilor va fi contemplarea neîncetată a lui Hristos Cel răstignit și Înviat1. Semnele cuielor vor rămâne în veșnicie pe trupul îndumnezeit al Mântuitorului, ca mărturie a dragostei Sale infinite față de noi.
Amintirea necontenită a Pătimirilor Domnului face să se nască în om o stare de pocăință permanentă și o „neuitare a Crucii”, chiar și în noaptea Învierii. Cu privire la această stare de pocăință continuă este demnă de amintit atitudinea Avvei Pimen, care, fiind surprins în extaz de către Avva Isaac, a fost întrebat unde îi era gândul, iar el a răspuns: „Unde era Sfânta Maria și plângea la crucea Mântuitorului. Åži aș dori să plâng și eu pururea”2.
Uitând prea ușor prețul răscumpărării lui, creștinul (cu numele) se apropie de Taina Învierii pe nepregătite, aprinzând în grabă câteva lumânări, luând lumină și plecând în fugă spre casă, pentru „a-și cinsti” pântecele cu bucate alese (că doar e Paștele...). Acest mod de „a trăi” Învierea trebuie risipit prin creșterea conștiinței că „lumina lui Hristos luminează tuturor”, însă asupra nimănui în mod invaziv (pentru că nu au nimic în comun lumina și întunericul, și pentru că Hristos stă discret și așteaptă ca omul să-i deschidă ușa sufletului, pentru a-Åži face sălaș în el; Apoc. 3, 20), și prin amintirea faptului că e posibil ca nici noi să nu ne bucurăm de Învierea Domnului în veșnicie dacă nu ne luăm viața duhovnicească în serios, așa cum nu toți cei ce erau în iad au fost eliberați de către Mântuitorul Hristos prin Învierea Sa, ci doar cei care s-au pregătit pentru venirea Sa pe pământ și L-au așteptat3.
De aceea, comuniunea noastră cu Hristos nu se rezumă doar la o perioadă din an, în care dorim să ne luminăm, ci include fiecare zi, în care ne putem pocăi4, și fiecare liturghie, în care putem muri și învia cu Domnul. Faptul că în unele mănăstiri salutul monahilor este întotdeauna „Hristos a înviat!”ne arată încă o dată că Învierea trebuie trăită și mărturisită zilnic.
Din același motiv, celor care s-au pregătit, după putere, pentru Praznicul Învierii, Biserica le recomandă să păstreze starea de atenție duhovnicească și să nu piardă roadele postului prin neînfrânare și risipire. În acest sens, este minunat exemplul Avvei Sisoe Tebeul, despre care „se spunea că nu mânca pâine, iar la praznicul Paștilor i-au făcut metanie frații ca să mănânce cu ei, și răspunzând le-a zis: una am să fac: sau pâine am să mănânc, sau câte bucate ați făcut. Iar ei i-au zis: numai pâine să mănânci. Iar el a făcut așa”5.
Numai trăind cu discernământ, atât în post, cât și în afara postului, rămânem în așteptarea Mirelui și nădăjduim că ne „vom împărtăși cu El mai adevărat în Ziua cea neînserată a Împărăției Sale”.
Note:

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team