TITLUL ÅžI AUTORUL

În cele mai vechi manuscrise biblice, Evangheliile canonice sunt atribuite fie­care unui autor care ar fi purtat numele de Matei, Marcu, Luca, Ioan: Evanghelia după Marcu, Evghelia după Matei etc. În grea­că: κατá½° Ματθαá¿–ον εὐαγγέλιον, κατá½° Μᾶρκον εὐαγγέλιον etc. După cum consta­ta Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), aceste titluri n-au fost date de autorii scri­erilor, ci ele vin din tradiÅ£ia Bisericii (cf. Omilii la Epistola către Romani I, 1). Este probabil ca ele să dateze din secolul al II-lea d.Hr., mai precis din momentul în care atribuirea Evangheliilor canonice ce­lor patru autori tradiÅ£ionali a început să fie unanim acceptată de toate Bisericile. Unii specialiÅŸti propun chiar sfârÅŸitul pri­mului secol: după informaÅ£ia evanghelis­tului Luca (Lc 1,1), au existat mai multe încercări de istorisire a vieÅ£ii ÅŸi activităÅ£ii Mântuitorului, iar Biserica a recunoscut de la început numai patru Evanghelii. De altfel, folosirea singularului εὐαγγέλιον (evanghelia) urmat de prepoziÅ£ia κατá½° (după) nu indica doar titlul ÅŸi autorul scri­erilor, ci ÅŸi faptul că Biserica recunoaÅŸte drept canonică o Evanghelie (εὐαγγέλιον) în patru forme de expunere, al cărei me­saj este „potrivit cu” sau „în conformita­te cu cele scrise de” (κατá½°) Matei, Marcu, Luca sau Ioan.

Problema autorilor fiecărei Evanghe­lii a generat discuÅ£ii contradictorii între specialiÅŸti. De cele mai multe ori diver­sele studii nu conduc la certitudini abso­lute, ci doar la ipoteze mai mult sau mai puÅ£in probabile. Potrivit tradiÅ£iei comu­ne din Biserica primară (cf. Papias din Ierapolis, Irineu de Lyon, Clement de Alexandria, Origen), Evangheliile au fost scrise de persoanele al căror nume este menÅ£ionat în titlu. Prima ÅŸi a patra Evan­ghelie sunt scrise de apostoli, Matei ÅŸi respectiv Ioan, din grupul celor doispre­zece ucenici. Conform mărturiei lui Papi- as din Ierapolis, Marcu a scris Evanghe­lia sa în calitate de „interpret al lui Petru”, transmiÅ£ând faptele ÅŸi experienÅ£ele pe care acesta din urmă le-a avut pe când era cu Mântuitorul (cf. Eusebiu din Cezareea, Istoria Bisericească V, 10, 3). În ceea ce priveÅŸte pe autorul Evangheliei a treia, potrivit mărturiei lui Irineu de Lyon, este Luca, medicul ÅŸi colaboratorul Aposto­lului Pavel: „Luca, urmaÅŸul lui Pavel, a pus într-o carte Evanghelia care era pre­dicată de el” (Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor III, 1, 1; III, 14, 1).

NUMÄ‚RUL

Potrivit Apostolului Pavel, esenÅ£a măr­turiei apostolice era că există o singură Evanghelie adevărată, iar cel ce ar încerca să vorbească despre o altă Evanghelie să fie anatema (cf. Gal 1, 8). Primele infor­maÅ£ii referitoare la existenÅ£a mai multor Evanghelii ca scrieri referitoare la faptele ÅŸi învăÅ£ăturile lui Iisus Hristos datează abia de la începutul secolului al II-lea d.Hr. Iustin Martirul vorbeÅŸte de „memoriile apostolilor, numite Evanghelii” (Apologia I, 66). Iar la sfârÅŸitul secolului al II-lea, Irineu de Lyon, în lucrarea sa Împotriva ereziilor III, 11, aduce dovezi clare că în timpul său cele patru Evanghelii erau un fapt axiomatic, fiind comparate cu cele patru colÅ£uri ale pământului sau cu cele patru vânturi ale cerului. Irineu le desem­nează cu expresia unică εὐαγγέλιον τετράμορφον (Evanghelie tetramorfă).

Pe lângă cele patru Evanghelii trans­mise în Noul Testament, există, de ase­menea, ÅŸi alte scrieri numite „Evanghelii”, dar care sunt considerate „apocrife”. Aces­tea păstrează tradiÅ£iile legate de viaÅ£a ÅŸi activitatea Mântuitorului Iisus Hristos, fără a fi însă derivate din Evangheliile canonice. Dintre acestea doar câteva au ajuns la noi în întregime, cum ar fi Evan­ghelia lui Toma ÅŸi Evanghelia Adevărului, în special, datorită descoperirilor recen­te de lângă Nag Hammadi (Egipt). Pen­tru a explica multitudinea de „Evanghe­lii” apocrife în această perioadă, trebuie admis faptul că Evangheliile canonice nu aveau aceeaÅŸi autoritate în toate Bi­sericile. Aceasta se deduce ÅŸi din prefe­rinÅ£a ereticului Marcion de a include în canonul Noului Testament doar o versi­une „cenzurată” a Evangheliei după Luca. Lucru valabil ÅŸi pentru cei care, asemenea lui TaÅ£ian, s-au angajat să armonizeze diferitele scrieri evanghelice într-o sin­gură colecÅ£ie (cf. Diatesaron sau Armonia celor patru Evanghelii), un compromis care s-a bucurat de mare autoritate în Siria. OpoziÅ£ia la canonul cenzurat al lui

Marcion ÅŸi la armonizarea Evangheliilor de către TaÅ£ian într-o singură scriere a fost unul dintre factorii care au dus în cele din urmă Biserica la stabilirea listei cărÅ£ilor Noului Testament ÅŸi la accepta­rea unanimă a autorităÅ£ii celor patru Evanghelii canonice.

ORDINEA

Actuala ordine a Evangheliilor cores­punde celei transmise de marea parte a vechilor manuscrise ÅŸi lecÅ£ionare liturgi­ce: Matei, Marcu, Luca ÅŸi Ioan. Ea este atestată deja de Irineu de Lyon (cf. Îm­potriva ereziilor III, 1, 1; citat apoi de Eu- sebiu de Cezareea, Istoria Bisericească V, 8, 2-4).

În unele manuscrise găsim totuÅŸi o altă ordine: la început Ioan ÅŸi Matei, conside­rate scrieri ale ucenicilor direcÅ£i ai lui Iisus Hristos, apoi Luca ÅŸi Marcu, ca unii care au fost ucenici ai Apostolilor Pavel ÅŸi, respectiv, Petru. Este aÅŸa-numita ordi­ne „occidentală” (cf. Codex Bezae Cantabrigensis, Codex Claromontanus).

La aceste două ordini se adaugă în Ori­ent o a treia: Matei ÅŸi Luca urmaÅ£i de Mar- cu ÅŸi Ioan. Este aÅŸa-numita ordine „antiohiană” atestată de Clement de Alexandria (citat de Eusebiu de Cezareea, Istoria Bi­sericească VI, 14, 5-6) ÅŸi de Ioan Gură de Aur (cf. Comentarii la psalmi XLIV, 8; Co­mentariu la Evanghelia de la Ioan IV, 1).

În mod normal patru obiecte pot fi dispuse în 24 de feluri diferite. Faptul că manuscrisele biblice ne transmit doar trei dispoziÅ£ii ale celor patru Evanghelii arată că nu este doar o simplă coincidenÅ£ă în alcătuirea Tetraevangheliei. Potrivit măr­turiei unor PărinÅ£i BisericeÅŸti, ordinea Evangheliilor corespunde succesiunii cronologice a redactării lor: Matei ar fi scris primul, urmat de Marcu, apoi de Luca, ÅŸi în cele din urmă de Ioan (cf. Origen, Comentariu la Evanghelia după Matei; Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor; Fragmentul Muratori; Augustin, De Consensu Evangelistarum). În schimb, pentru Papi- as din Ierapolis, Matei ar fi scris după Marcu; iar pentru Clement de Alexandria, Marcu ar fi scris după cele două Evanghe­lii conÅ£inând genealogia Mântuitorului, respectiv Matei ÅŸi Luca (cf. Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească III, 39, 14-16; VI, 14, 5-6).

Este posibil ca actuala ordine a Evan­gheliilor, atestată deja de codexurile Si- naiticus, Vaticanus ÅŸi Alexandrinus, să fie rezultatul unui motiv pur material. Din dorinÅ£a de a include textele Evangheliilor unul după altul în acelaÅŸi manuscris, co­piÅŸtii începeau cu scrierea cea mai mare, apoi, în funcÅ£ie de spaÅ£iu, adăugau o altă scriere. Spre exemplu, în cazul în care un manuscris începea cu Evanghelia după Matei, cea mai lungă, în mod logic ea era urmată de Marcu, cea mai scurtă. Scrieri­le evanghelistului Luca, Evanghelia ÅŸi Fap­tele, formau iniÅ£ial o singura operă; mai târziu ea a fost separată în două cu scopul de a pune împreună cele patru scrieri ca­nonice despre viaÅ£a ÅŸi activitatea Mântu­itorului.

GENUL LITERAR

În Antichitate, genul literar avea func­Å£ia de stabilire a parametrilor ce trebuiesc respectaÅ£i în redactarea ÅŸi comentarea unui text. Pentru a fi recunoscută ca operă lite­rară ÅŸi, prin urmare, pentru a fi citită, orice scriere trebuia, în afară de a se prezenta într-un limbaj îngrijit, să abunde în referinÅ£e explicite sau implicite la filozofii ÅŸi drama­turgii greci. Lipsa acestor cerinÅ£e dădea pu­Å£ine ÅŸanse unei opere de a fi citită de un pu­blic cultivat. Aspectul literar al unei scrieri era deci ca o punte convenÅ£ională între au­tor ÅŸi cititor, iar un gen cu totul nou nu ar fi putut fi înÅ£eles, sau, cel puÅ£in, era predis­pus la interpretări greÅŸite.

Odată cu apariÅ£ia criticii biblice moderne s-a mani­festat un interes puternic din partea exegeÅ£ilor pentru stabilirea genu­lui literar al Evanghe­liilor. Întrebarea prin­cipală era dacă din punct de vedere al genului literar Evan­gheliile reprezintă un unicum sau sunt depen­dente de genurile din lite­ratura greco-elenistică? Ast­fel, începând din secolul al XX-lea, exegeÅ£ii au căutat texte similare Evangheliilor în literatura semitică, în literatura antică ÅŸi în teoriile critice în general. S-a încercat să se des­copere genul sau genurile care, cel mai probabil, au dat naÅŸtere Evangheliilor. Au fost analizate o mare varietate de posibile genuri literare, cum ar fi: a) Scrierile bio­grafice greco-romane vechi (opere referi­toare la viaÅ£a unui personaj istoric impor­tant precum VieÅ£ile iluÅŸtrilor greci ÅŸi romani de Plutarh, VieÅ£ile Cezarilor de Suetoniu, ViaÅ£a lui Apoloniu din Tyana de Philostra- tius); b) Aretologia (istorisiri ale faptelor deosebite săvârÅŸite de zei sau eroi umani înzestraÅ£i cu puteri supranaturale ÅŸi care au ca personaj principal pe „omul divin grec”); c) LecÅ£ionariile (texte citite în cadrul cultului religios iudaic ÅŸi care pre­zentau uneori ÅŸi comentarii); d) MidraÅŸul iudaic (expunere a Scripturi­lor ebraice sau a unei părÅ£i din ele plecând de la ele­mentele istorice ÅŸi legen­dare); e) Biografiile vechi testamentare (cum ar fi scrierea ebraică VieÅ£ile profe­Å£ilor, în care apar deta­lii din viaÅ£a profeÅ£ilor Vechiului Testament); f) Romanul grec (isto risiri inspirate dintr-un fapt istoric marginal ÅŸi fără mare importanÅ£ă, de tipul Aventurile lui Chaireas ÅŸi ale Calliroei de Caritone din Afrodisia, Satiricon de Petronius); g) Memorabilia (colecÅ£ii de povestioare individuale sau ziceri ale unei persoane faimoase precum Memorabilia sau Amintiri despre Socrate de Xenofon); h) Hypomnemata (carnet de note sau de însemnări redactate pen­tru a permite discipolilor să Å£ină minte multitudinea de învăÅ£ături ÅŸi fapte din viaÅ£a unui filozof sau maestru, dezvoltate ÅŸi regrupate apoi într-o scriere) etc.

Toate aceste încercări teoretice întă­resc convingerea că Evangheliile aparÅ£in unui gen literar unic. Chiar dacă în lumea antică există paralele literare, se pare că niciun evanghelist n-a fost a priori preo­cupat de a-ÅŸi încadra scrierea într-un gen literar al vremurilor trecute sau contem­porane vieÅ£ii lor. De altfel, este puÅ£in pro­babil ca Evangheliile să fi fost considera­te opere literare în epoca în care au fost scrise. Pentru descrierea genului literar al Evangheliilor ar trebui să avem în vedere nu doar relaÅ£iile cu celelalte opere din Antichitate, ci ÅŸi obiectivul care i-a con­dus pe autori la redactarea lor ÅŸi impor­tanÅ£a acordată acestor texte de primii des­tinatari: „Iar acestea s-au scris ca să credeÅ£i că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, ÅŸi, crezând, să aveÅ£i viaÅ£ă în numele Lui” (In 20, 31).

REDACTAREA

În perioada de început a Bisericii, conÅ£inutul Evangheliilor canonice a fost transmis ÅŸi propovăduit, pentru o peri­oadă considerabilă de timp, sub formă orală. Cu timpul, o parte din faptele ÅŸi învăÅ£ăturile Mântuitorul a fost consem­nată în scris direct de apostoli sau de cei care i-au cunoscut (cf. Lc 1, 1-2), restul păstrându-se doar în tradiÅ£ie (cf. In 20, 30; 21, 25). Motivele concrete care i-au determinat pe evangheliÅŸti ÅŸi, în gene­ral, pe apostoli să consemneze în scris mesajul evanghelic au fost de ordin mi­sionar, apologetic ÅŸi liturgic. ApariÅ£ia primelor colecÅ£ii scrise conÅ£inând învă­Å£ăturile ÅŸi faptele lui Iisus Hristos răs­pundea astfel unei necesităÅ£i interne din Biserica primară. Prima Evanghelie se pare că a fost scrisă direct în limba ara- maică, în jurul anului 44, de către evan­ghelistul Matei, dar aceasta s-a pierdut (cf. Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor III, 1, 1). Tot evanghelistul Matei a scris sau tradus apoi această Evanghelie în greacă în jurul anului 60, text păstrat până astăzi. Cât priveÅŸte celelalte Evan­ghelii, ele au fost scrise mai târziu: Evan­ghelia după Marcu cca 62, Evanghelia după Luca cca 63, Evanghelia după Ioan cca 96. În ciuda particularităÅ£ii celor pa­tru Evanghelii canonice, importanÅ£a lor generală a fost aceea de a transmite ci­titorilor din primul secol (ca ÅŸi celor de astăzi) o mărturie vie despre Iisus Hristos, ce nu dispare odată cu martorii ocu­lari.

Această viziune tradiÅ£ională a proce­sului de redactare a Evangheliilor a năs­cut vii dezbateri ÅŸi numeroase ipoteze mai ales în ultimele decenii ale secolului al XX-lea ÅŸi în primii ani ai secolului XXI. Unii exegeÅ£i moderni consideră că nici unul dintre evenimentele menÅ£ionate în cele patru Evanghelii nu pare să fi fost consemnat de un martor ocular. Astfel, critica literară consideră că fiecare autor ÅŸi-a redactat scrierea bazându-se pe tra­diÅ£iile proprii comunităÅ£ii sale sau pe di­ferite surse pe care le-a găsit ÅŸi apoi le-a compilat ÅŸi redactat.

Chiar dacă Evangheliile oferă o do­vadă destul de clară a existenÅ£ei unui nu­măr de documente care au fost prelua­te de evangheliÅŸti în forme aproape identice, părerile specialiÅŸtilor sunt îm­părÅ£ite în ceea ce priveÅŸte rolul ce tre­buie acordat izvoarelor scrise ca documente de lucru pentru Matei, Luca sau chiar Marcu. AcelaÅŸi lucru se poate spu­ne ÅŸi despre data redactării finale a Evan­gheliilor. Există două ÅŸcoli de gândire diametral opuse: prima plasează data compoziÅ£iei Evangheliilor canonice în perioada imediat următoare activităÅ£ii lui Iisus Hristos, acestea fiind complet terminate înainte de războiul iudaic din 66-74 d.Hr., în timp ce a doua tinde, din contră, să le atribuie o datare mult mai târzie, spre începutul secolului al II-lea d.Hr. O altă ipoteză posibilă ar fi o so­luÅ£ie de mijloc între cele două poziÅ£ii ex­treme.

(Va urma)

Prof. Åžtefan Munteanu