Prin Pogorârea Duhului Sfânt, la 50 de zile după învierea Mântuitorului, s-a arătat în Sfinţii Apostoli prezenţa şi mărturisirea Domnului Hristos, întru Duhul Sfânt. Până atunci, Hristos a fost cu Apostolii, a fost lângă ei, îl ascultau, îl vedeau săvârşind minuni, şi totuşi aveau momente de îndoială, de frică. Iar când Domnul nu a mai fost alături de Apostoli, când S-a înălţat în ceruri, atunci Apostolii L-au mărturisit ca Domn şi Mântuitor, fără frică şi cu un curaj supraomenesc. Pogorârea şi ajutorul Duhului Sfânt i-au sprijinit. Până la Înălţarea la cer, Domnul era cu Sfinţii Apostoli trupeşte. Când Duhul Sfânt s-a revărsat asupra lor, Domnul nu a mai fost doar alături de ei, ci şi în ei, înăuntrul lor, întru fiinţa lor. În suflet, omul duhovnicesc îl are pe Duhul Sfânt întru el, iar în Duh pe Hristos. Sfântul Duh i-a luminat şi i-a întărit pe Apostoli. Doar aşa înţelegem cum i-au putut ei învăţa şi pe alţii, cum au putut comunica propria lor experienţă, îndemnându-i şi pe alţii să împlinească Cuvântul: „Pe Domnul, pe Hristos să-l sfinţiţi în inimile voastre.” (1 Petru 3, 15). Iisus Cel răstignit şi înviat a devenit sensul şi viaţa vieţii lor. Cum a mărturisit şi marele Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru  mine.” (Galateni 2, 20).  

Lucrarea Duhului lui Dumnezeu s-a manifestat în creaţie, în revelaţia proorocilor, în mântuirea oamenilor şi în păstrarea lumii întru fiinţă (Psalmul 103, 31). Duhul Sfânt este „Izvorul cel pururea izvorâtor de viaţă şi de lumină. [...] Care omoară păcatul din mădularele noastre cele pământeşti.” (Sfântul Vasile cel Mare). Sfântul Duh ne-a fost descoperit ca „Domn şi de-viaţă-făcător... Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit.”. Aşa‑L mărturisim în Crez şi ne rugăm în Biserica Ortodoxă la Sfânta Liturghie, la Botez şi în rugăciunile noastre zilnice. Aşa cum sufletul este pentru trup, sau soarele pentru lumea materială, astfel este şi importanţa Sfântului Duh în viaţa Bisericii şi a fiilor ei.

Prin Sfintele Taine ni se împărtăşeşte tuturor – ni se dă în dar – harul Duhului Sfânt, care ne întăreşte pe calea mântuirii. În mod special prin Sfânta Taină a Mirungerii se împărtăşeşte harul divin, pentru creşterea şi împlinirea duhovnicească a omului. Creştinul primeşte în această taină pecetea darului Duhului Sfânt. Întru această pecete ne îndeamnă şi dumnezeiescul Apostol Pavel: „Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.” (Efeseni 4, 30). Harul dumnezeiesc, în împreună-lucrarea sa cu omul, restaurează şi reînnoieşte chipul lui Dumnezeu în om şi susţine realizarea asemănării acestuia cu Dumne­zeu, unindu-l tot mai strâns cu Hristos. 

Sfântul Serafim de Sarov ne învaţă că sensul vieţii omeneşti este dobândirea Duhului Sfânt, trăirea în Duh (Cf. Galateni 5, 25). Condiţia autentică şi reală a creştinului e dată în cea de a doua naştere a lui, prin naşterea din Duh. „Ce este născut din trup, trup este, şi ce este născut din Duh, duh este.” (Ioan 3, 5-6). Sfinţii lui Dumnmezeu au trăit prezenţa harului divin. Biserica a rânduit pomenirea tuturor Sfinţilor în prima duminică de după Rusalii, căci ei sunt mărturia lucrării concrete a harului Duhului Sfânt, activ întru ei.

Evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt reprezintă, pentru noi, nu doar un eveniment al trecutului, al amintirii sau al comemorării, el trebuie să fie şi un eveniment al actualităţii, al continuităţii şi al prezenţei în viaţa Bisericii şi a creştinului ortodox. Duhul Sfânt ne dă în viaţă putere, sens, bucurie şi mântuire. Începem dumnezeiasca Liturghie rostind de trei ori rugăciunea „Împărate ceresc”, invocând Duhul Sfânt: „vino şi sălăşluieşte întru noi...”. În rugăciunea de la epicleză, de pe Everestul dumnezeieştii Liturghii, preotul se roagă la Hristos Mântuitorul şi Domnul nostru întru Duhul Sfânt trimis Apostolilor la Ierusalim, la Cincizecime: „nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie.” Încă şi mai stăruitor, mai adânc şi mai mişcător apoi: „Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi (cler şi credincioşi) şi peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte.” (pâine şi vin). Tot în cadrul Sfintei Liturghii primim şi binecuvântarea treimică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi.” (2 Corinteni 13, 13). Harul divin este puterea prin care Dumnezeu coboară la om, pentru ca omul să se ridice la Dumnezeu. Harul este comuniunea omului cu Dumnezeu în Hristos-Domnul, pentru a deveni astfel „părtaş dumnezeieştii firi” (2 Petru 1, 4), părtaş adică la desăvârşirea sau îndumnezeirea noastră. „Unde este Duhul Domnului acolo este libertatea.” (2 Corinteni 3,17), pentru că Sfântul Duh săvârşeşte, în noi şi cu noi, o lucrare permanentă de curăţire, de luminare şi de desăvârşire, făcând să dispară patimile ce ţin trupul şi sufletul în robie, dăruindu-i omului libertatea de a nu păcătui şi bucuria vieţuirii în Duh.

Adeseori, omul de azi – secularizat, post-creştin, bulversat în navigarea prin lumea virtuală şi bombardat mental – se împrăştie în lumea păcatului, care vine asupra lui ca un tăvălug. Se vorbeşte mult despre criza amplă a lumii noastre, cu mai multe faţete (ecologică, pandemică, economică, alimentară, război ş.a.). Criza este o consecinţă a lipsei de duh şi de sens a vieţii, şi defineşte existenţa omului îndepărtat de Dumnezeu; este o urmare a tristeţii (depresiei), a răcelii spirituale, a fricii, a stării de deznădejde, care cuprind sufletele slăbite. Omul, întorcându-se la Dumnezeu, primeşte darul Duhului Sfânt (Cf. Faptele Apostolilor 2, 38). Creştinul este chemat şi astăzi să fie un pneumatofor, adică purtător şi trăitor în har, este un om însufleţit şi entuziasmat, căci trăieşte în Duhul lui Dumnezeu.  

Duhul cel Sfânt, ca Persoană a Sfintei Treimi, este „Dumnezeu [...], iar prin fiinţa Lui umple toate, ţine toate... Este putere sfinţitoare, purcede în chip nedespărţit din Tatăl şi se odihneşte în Fiul, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul.” (Sfântul Ioan Damaschinul). Duhul Sfânt este puterea care susţine şi întăreşte în noi, prin rugăciunea Bisericii, trăirea în perspectiva învierii, călătoria pe cărarea împărăţiei lui Dumnezeu. „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite.” (Romani 8, 26). Prin rugăciunea „Împărate ceresc” invocăm venirea Duhului Sfânt, Preasfânt şi de viaţă dătător, asupra noastră. De asemenea, ne rugăm zilnic, împreună cu psalmistul şi prorocul David: „Dumnezeule, duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine, şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.” (Psalmul 50, 11-13).  

Prin spovedanie, rugăciune şi meditaţie putem verifica în ce măsură vieţuim întru Duhul Sfânt. Să ne facem o profundă analiză a stării şi a sănătăţii noastre duhovniceşti. Trăim în Duhul lui Dumnezeu, avem roada Duhului, pe care dumnezeiescul Apostol Pavel o enumeră: dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie (Cf. Galateni 5, 22-23). Să cerem ajutorul divin şi să ne străduim să vieţuim în Duhul lui Dumnezeu. Astfel vom trăi în linişte şi mulţumire cu Hristos-Domnul, care ni l-a trimis nouă pe Duhul Sfânt, Mângâietorul.

Pr. Nicolae DURA, Viena