Păstor a fost și Moisi, pe munții lui Madian, preferând pătimirea împreună cu poporul lui Dumnezeu, și nu îndulcirea [în palatele lui Faraon]. Dumnezeu, admirând această alegere, Se lăsă la rândul Său văzut de el ( Ieș 3,2). După această arătare dumnezeiască, Moisi nu leapădă slujirea de păstor, ci poruncește stihiilor cu toiagul său (Ieș 14, 16) și păstorește poporul lui Israil.

David a fost și el păstor, însă toiagul acestuia a fost preschimbat în sceptru împărătesc și el a primit coroana. Nu te uimi dacă toți acești buni păstori sunt apropiați ai lui Dumnezeu. Domnul Însuși nu se rușinează a se numi „păstor” (Ps 22, 79). Dumnezeu nu se rușinează să păstorească oamenii, întru nimic mai mult decât se rușinează de a-i fi creat.

Dar să privim acum către păstorul nostru, Hristos; să căutăm asupra dragostei Sale pentru om și asupra blândeții cu care îl povă-țuiește spre pășunea sa. Se bucură de oile care sunt în jurul Său așa cum le și caută pe cele care s-au rătăcit. Nici munți, nici păduri nu Îl pot opri; El se grăbește prin latura și umbra morții (Ps 22, 4) pentru a ajunge la locul unde se află oaia cea pierdută... Îl vedem în iad; poruncește acesteia să iasă de acolo; astfel caută El dragostea oilor sale. Cel care Îl iubește pe Hristos e cel care știe să audă glasul său. 

Vasile al Seleuciei, Omilie despre Bunul Păstor; PG 85, 299-308