(2) Iar că nu doar oamenilor, ci și îngerilor și arhanghelilor înșiși, de-necuprins-cu-mintea este taina aceasta o arată limpede și lucrul de noi prăznuit astăzi. Că [de binevestit] a binevestit arhanghelul Fecioarei zămislirea; dar chipul acesteia, voind ea a-l afla și zicând către el: „cum va fi mie aceasta, de vreme ce bărbat nu cunosc?”, nicidecum având arhanghelul cum să cerceteze chipul, și acesta tot la Dumnezeu scapă, zicând: „Duh sfânt va veni peste tine și Puterea Celui Preaînalt te va umbri”⁴. Gavriil a zis, [cum] că Duhul Cel sfânt al lui Dumnezeu și Puterea Celui Preaînalt vor lucra nașterea cea fără-de-sămânță, dar cum anume nu a spus. Că dacă, mai departe, despre Elisaveth pomenind, că a zămislit la bătrânețe și stearpă fiind nu a mai avut a spune nimic mai mult decât „că nici un cuvânt nu va fi cu neputință la Dumnezeu”⁵, atunci în privința celei ce întru feciorie a zămislit și a născut cum să fi avut a spune chipul [zămislirii și nașterii]?

(3) Are, însă, și ceva mai mult cuvântul arhanghelului către Fecioara, dar în înțelesul că mai mare taină se cuprinde în el; că zice: „Duh sfânt va veni peste tine și Puterea Celui Preaînalt te va umbri.”. Pentru ce? Că și [sfântul] „ce se naște”⁶ – nu proroc, nici om și atât, ca Adam, ci – „Fiul Celui Preaînalt se va chema”⁷ și mântuitor și izbăvitor al neamului omenesc și împărat veșnic. Că, precum stâncile ce cad din vârf de munte și se rostogolesc până jos, la poale, multe râpe lasă în urmă, tot așa [și] nouă, căzând [noi] de la dumnezeiasca poruncă cea din rai – și de la fericită petrecerea pe potriva acestuia – și până la iad rostogolindu-ne, multe rele ne-au urmat. Că nu doar spini și pălămide simțite [trupește] ne-a răsărit pământul, după blestemul cel către strămoșul, ci – cu mult mai mult – în spinii cei cu multe chipuri ai relelor patimi și în cumplitele pălămide ale păcatului ne-am semănat. Nici doar supărarea aceea a avut-o neamul nostru, pe care a moștenit-o strămoașa din pricina blestemului către dânsa, cel ce a osândit-o a naște în dureri, ci și traiul nostru ni s-a făcut – mai tot – durere și supărare.

(4) Către Fecioară, așadar, trimite Dumnezeu arhanghelul, și pe aceasta – rămânând [ea] fecioară – Maică a Sa Åži-o face prin singur cuvântul; fiindcă, dacă din sămânță S-ar fi zămislit, nu ar mai fi fost om nou, nici fără-de-păcat și mântuitor al celor ce păcătuiesc; că mișcarea trupului cea către facere[a de prunci] – nesupusă fiind ea minții, celei de Dumnezeu rânduite a stăpâni înlăuntrul nostru – nu este cu totul afară de păcat; pentru care și David zicea: „în fără-de-legi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea”. Dacă, deci, din sămânță ar fi fost zămislirea lui Dumnezeu, nu ar mai fi fost om nou, nici începător al vieții celei noi și nicicând învechite. Căci, din vechea parte fiind și moștenitor al greșalei acesteia, nu ar fi putut să poarte în Sine plinul neștirbitei Dumnezeiri și nesecat izvor de sfințire să Își facă trupul; încât și strămoșilor acelora să le spele întinarea, cu prisosința puterii Sale, și celor de după să le ajungă, tuturora, spre sfințire. Pentru aceasta, „nu înger, nu om, ci Însuși Domnul venit-a și ne-a mântuit pe noi”⁸, zămislindu-Se și întrupându-Se în pântece de Fecioară și Dumnezeu rămânând, fără-de-prefacere.

(5) Trebuia, însă, ca Fecioara să aibă și martor al zămislirii fără-de-sămânță și ajutor întru cele ce după iconomie aveau să se săvârșească. Care sunt acestea? Suirea la Vithleem, unde se face și nașterea cea de cereștii îngeri vestită și slăvită; venirea la templu, unde, de către Simeon și Anna, Domn al vieții și al morții este mărturisit Pruncul; fuga de Irod în Egipt și întoarcerea din Egipt, cea după sfintele prorocii, și toate celelalte, pe care nu ne este îndemână a le înșirui acum. Pentru acestea a fost Iosif luat logodnic și Îngerul „a fost trimis către Fecioară logodită unui bărbat, al cărui nume era Iosif”⁹. Iar spusa „din casa și spița lui David” în privința amândurora înțelege-o [a fi zisă], că amândoi – și Fecioara și Iosif – din David își trăgeau neamul.

(6) Dar, iarăși, Doamnă este Fecioara – după vrednicie – și într-alt chip, [și anume] ca stăpânind peste toate, că pe Cela ce din fire este Stăpân a toate întru feciorie L-a zămislit și L-a născut dumnezeiește. Iarăși, Doamnă este și ca una ce doar ea este slobodă de robie și primitoare a dumnezeieștii Domnii, dar și ca izvor și rădăcină a slobozeniei neamului [omenesc], și mai ales după nașterea cea de negrăit și de-bucurie-aducătoare. Căci cea însoțită bărbatului supusă este domniei aceluia, iar nu doamnă [peste el], și mai ales după nașterea cea de întristare și de durere aducătoare, cea după blestemul către Eva, că „în dureri vei naște fii, și către bărbatul tău întoarcerea ta, și el te va stăpâni”; blestem de care fecioara-maică, slobozind neamul omenesc, bucuria o ia prin înger și binecuvântarea; că zice: „intrând îngerul, a zis către Fecioara: bucură-te, cu-dar-dăruită, Domnul cu tine; binecuvântată ești tu între femei”. Nu ceea ce va fi înainte îi vestește ei arhanghelul, zicând „Domnul cu tine”, ci ceea ce vedea – în chip nevăzut – că se săvârșea atunci. Åži înțelegându-o pe aceasta [a fi] sălaș de dumnezeiești și omenești daruri și împodobită prin toate darurile dumnezeiescului Duh, cu adevărat cu-dar-dăruită a numit-o, sălășluit într-însa deja văzându-L pe Cel întru care sunt toate vistieriile acestora; și mai-înainte-văzând nesupărata purtare în pântece și nașterea cea fără-de-dureri ce avea să fie, i-a binevestit ei a se bucura și a arătat-o a fi singura binecuvântată între femei și – după dreptate – [singura] slăvită; că și de s-a slăvit vreo alta, nu este slăvită cu covârșirea slavei celei ce o are Fecioara Maica-lui-Dumnezeu.

(7) Ci văzându-l Fecioara și temându-se nu cumva să fie vreun înger amăgitor, înșelător al celor – ca Eva – nechibzuite, fără de cercetare nu a primit salutul; și împreunarea – pe care acesta o binevestea – cea cu Dumnezeu, nelimpede fiindu-i, „s-a tulburat”, zice [Scriptura], „de cuvântul” acestuia, din răsputeri – așa zicând [noi] – și până la capăt stăruind în feciorie, „și se întreba ce fel de salut ar fi acesta”¹⁰. Pentru aceasta și arhanghelul numaidecât risipește temerea cea de-Dumnezeu-iubitoare a cu-dar-dăruitei Fecioare, către ea zicând: „Nu te teme, Mariam; că ai aflat dar la Dumnezeu.”. Care dar? Cel cu putință doar Celui ce poate cele cu neputință; și cel doar ție păstrat, dinainte de veci; că „iată, vei zămisli în pântece”; că auzind [tu de] zămislire – zice – nu socoti vreo abatere de la feciorie, nici nu te mâhni și tulbura din pricina aceasta. Că acest „iată, vei zămisli”, zis aici către cea fecioară, tovarășă fecioriei arăta [a fi] aici zămislirea.

(8) Că „iată, vei zămisli”, zice, „și vei naște fiu”; că fiind precum ești acum și nestricată rămânându-ți fecioria, făt vei avea în pântece și vei naște pe Fiul Celui Preaînalt; că aceasta și Isaia mulți ani înainte văzându-o, a zis: „iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu”, „venit-am către Prorociță”. Cum, dar, prorocul a venit către Prorociță? Precum a venit acum la ea arhanghelul. Că ceea ce a văzut acum acesta, întocmai lucrul acesta dinainte l-a văzut acela și l-a prorocit. Iar că prorociță este Fecioara, având adică dar prorocesc, o înfățișează – celui ce voiește a afla – cântarea acesteia către Dumnezeu, cea din Evanghelie.

(9) Va ședea, dar, pe tronul lui David și va împărăți peste casa lui Iacov; fiindcă, de bună seamă, Iacov este patriarh al tuturor bine-cinstitorilor [de Dumnezeu], iar David – dintre toți cel dintâi care, cinstitor-de-Dumnezeu și totodată plăcut-lui-Dumnezeu, a împărățit în chipul lui Hristos, carele patriarhia și împărăția le-a adunat întru o singură începătorie cerească și veșnică. Iar cu-dar-dăruita Fecioară, auzind graiurile cele așa de dumnezeiești și mai presus de fire ale arhanghelului, cele către ea – [cum] că „Domnul cu tine” și „iată, vei zămisli și fiu vei naște”, pe Cel ce împărățește veacurile, pe Fiul Celui Preaînalt – zice: „cum va fi mie aceasta, de vreme ce bărbat nu cunosc?”. Căci, măcar că binevestire duhovnicească foarte îmi aduci, mai presus de patimile trupești, despre zămislire în pântece, dar, îmi vorbești și despre purtare în pântece și despre naștere, și pe „iată” l-ai adăugat zămislirii; „cum va fi mie aceasta de vreme ce”, zice, „bărbat nu cunosc?”.

(10) Aceasta o spune Fecioara, nu necrezând, ci căutând a afla – pe cât este cu putință – cum este lucrul acesta. Pentru aceasta și arhanghelul zice către ea: „Duh sfânt va veni peste tine și Puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceasta și sfântul ce Se naște Se va chema Fiul lui Dumnezeu.”. Că sfântă ești tu, zice, și cu-dar-dăruită, Fecioară; și Duh tot sfânt va veni peste tine, printr-o mai înaltă adăugire de sfințire gătind și pregătind ceea ce dumnezeiește se va lucra în tine; și Puterea Celui Preaînalt te va umbri, împreună-întărind omenitatea¹¹ și totodată – prin umbrirea asupra ta și unirea cu Ea Însăși – chip dându-i acesteia, ca sfântul ce se naște să fie Fiul lui Dumnezeu și Putere a Celui Preaînalt, ce a luat chip de om; că „iată, și Elisaveth, rudenia ta”, stearpă trecându-și toată viața ei, acum, „la bătrânețe”, voind Dumnezeu în chip mai presus-de-socotință, poartă în pântece, „că nici un cuvânt nu va fi cu neputință la Dumnezeu”¹².

(11) Ce răspunde, dar, la acestea cu-dar-dăruita Fecioară, cea dumnezeiască întru pricepere și fără-de-seamăn? Iarăși aleargă la Dumnezeu și, prin făgăduință [adică prin afierosire], la Aceasta caută, zicând către arhanghel: dacă Duh sfânt – precum spui – va veni peste mine, firea mea curățindu-o încă, și întărindu-o spre a primi eu mântuitoarea luare-în-pântece, dacă Puterea Celui Preaînalt mă va umbri, chip de om dând Ea întru mine Celui ce în chipul lui Dumnezeu este, și lucrând zămislire fără-de-sămânță, dacă sfântul ce Se naște Fiul lui Dumnezeu este și Dumnezeu și împărat veșnic, „că nici un cuvânt nu va fi cu neputință la Dumnezeu”, „iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău”. „Åži s-a dus de la dânsa îngerul”, lăsându-L în pântecele acesteia, unit cu trupul, pe Făcătorul a toate, pe Cel care, prin unirea aceasta cea întru ea, căreia ea i-a slujit, a adus lumii mântuirea. Åži așa și Isaia, prin cele care în chip fericit s-a învrednicit a pătimi, prealimpede mai înainte le-a înscris; că nu nemijlocit luând cărbunele din înțelegătorul jertfelnic ceresc l-a văzut pe Serafim; căci cu cleștele l-a luat pe acesta Serafimul, cu care l-a și atins de buzele lui, dându-i curățirea. Iar [minunea] ceea ce s-a făcut cu cleștele era totuna cu vederea aceea mare, pe care a văzut-o Moisi, [și anume cu] rugul cel cu foc aprins și nemistuit [de acesta].

(12) Că cine nu știe că Fecioara-Maică este rugul acela și cleștele acesta, întru ea dumnezeiescul foc fără-de-ardere zămislindu-l, aici arhanghel slujind zămislirii și pe Cel ce ridică păcatul lumii, și prin aceasta unindu-L neamului omenesc și curățindu-ne pe noi, prin negrăită împreunarea aceasta? Fecioara-Maică, așadar, ea este singurul hotar al firii zidite și al celei nezidite; pe aceasta o știu [a fi] încăpere a Celui neîncăput toți cei ce cunosc pe Dumnezeu, și pe aceasta o laudă – după Dumnezeu – cei ce laudă pe Dumnezeu. Aceasta este și pricinuitoare a celor de dinaintea ei și ocrotitoarea celor de după ea și aducătoarea bunătăților celor veșnice. Aceasta este rostul Prorocilor, obârșia Apostolilor, întărirea Mucenicilor, temelia învățătorilor. Aceasta este slava celor de pe pământ, veselia celor din cer, podoaba a toată zidirea. Aceasta este începătura și izvorul și rădăcina nădejdii noastre, celei puse în ceruri, de care toți să avem parte, cu solirile ei cele pentru noi, spre slava Celui mai înainte de veci din Tatăl născut și în veacurile de pe urmă dintru ea întrupat, a Domnului nostru Iisus Hristos; căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.