Omilia a XIV-a a sfântului Grigorie Palama
publicat in Predici și cuvântări pe 16 Martie 2021, 15:13
La Binevestirea întru-tot-preacuratei Stăpânei noastre de-Dumnezeu-Născătoarei şi pururea-fecioarei Maria
(1) De-psalmi-cântătorul Proroc, înşiruind felurile zidirii şi înţelepciunea lui Dumnezeu cea dintr-însele văzându-o, întreg cuprins de uimire, între acestea scriind a strigat: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne; toate întru înţelepciune le-ai făcut!”1. Mie, dar, acum, ce cuvânt mi-ar fi potrivit spre cântare, celui ce mă apuc – după putinţă – a vesti cea prin trup arătare a Cuvântului Celui ce toate le-a zidit? Că dacă cele ce sunt – făpturile, adică – umplu de uimire şi dacă lucru dumnezeiesc şi mult lăudat e cel de a fi ele aduse dintru cele-ce-nu-sunt întru cele-ce-sunt, lucru cu atât mai de uimire şi mai dumnezeiesc – şi mai trebuitor a fi lăudat de către noi – este acela că ceva din cele ce sunt se face Dumnezeu, şi nu doar dumnezeu, ci Cel cu adevărat Dumnezeu2, când firea noastră nici a se păzi aşa cum a fost făcută nu a putut – ori nu a voit – şi, pentru aceasta, pe drept a fost lepădată întru cele mai de jos ale pământului. Că atât de mare şi de dumnezeiesc, de nespus şi de neînţeles, este faptul că firea noastră se face deopotrivă-dumnezee şi, prin aceasta, ni se dăruieşte întoarcerea la ceea ce este mai bun, încât şi sfinţilor – şi îngeri şi oameni – şi înşişi Prorocilor, măcar că văzători prin Duhul erau, cu adevărat cu neputinţă de cunoscut le rămânea faptul acesta, taină din veac ascunsă fiind. Şi ce zic eu de vremea de dinaintea împlinirii lui? Că şi făcându-se, tot taină rămâne (nu că s-a făcut, ci cum s-a făcut), lucru crezut fiind acesta, dar nu cunoscut, lucru închinat fiind acesta, dar nu iscodit; şi „crezut şi închinat” prin singur Duhul; „că nimeni nu [Îl] poate spune [a fi] Domn pe Iisus, fără numai în Duhul sfânt”3; şi [nu altul decât] Duhul este Cel prin care ne închinăm şi prin care ne rugăm, zice Apostolul.
(2) Iar că nu doar oamenilor, ci şi îngerilor şi arhanghelilor înşişi, de-necuprins-cu-mintea este taina aceasta o arată limpede şi lucrul de noi prăznuit astăzi. Că [de binevestit] a binevestit arhanghelul Fecioarei zămislirea; dar chipul acesteia, voind ea a-l afla şi zicând către el: „cum va fi mie aceasta, de vreme ce bărbat nu cunosc?”, nicidecum având arhanghelul cum să cerceteze chipul, şi acesta tot la Dumnezeu scapă, zicând: „Duh sfânt va veni peste tine şi Puterea Celui Preaînalt te va umbri”4. Gavriil a zis, [cum] că Duhul Cel sfânt al lui Dumnezeu şi Puterea Celui Preaînalt vor lucra naşterea cea fără-de-sămânţă, dar cum anume nu a spus. Că dacă, mai departe, despre Elisaveth pomenind, că a zămislit la bătrâneţe şi stearpă fiind nu a mai avut a spune nimic mai mult decât „că nici un cuvânt nu va fi cu neputinţă la Dumnezeu”5, atunci în privinţa celei ce întru feciorie a zămislit şi a născut cum să fi avut a spune chipul [zămislirii şi naşterii]?
(3) Are, însă, şi ceva mai mult cuvântul arhanghelului către Fecioara, dar în înţelesul că mai mare taină se cuprinde în el; că zice: „Duh sfânt va veni peste tine şi Puterea Celui Preaînalt te va umbri.”. Pentru ce? Că şi [sfântul] „ce se naşte”6 – nu proroc, nici om şi atât, ca Adam, ci – „Fiul Celui Preaînalt se va chema”7 şi mântuitor şi izbăvitor al neamului omenesc şi împărat veşnic. Că, precum stâncile ce cad din vârf de munte şi se rostogolesc până jos, la poale, multe râpe lasă în urmă, tot aşa [şi] nouă, căzând [noi] de la dumnezeiasca poruncă cea din rai – şi de la fericită petrecerea pe potriva acestuia – şi până la iad rostogolindu-ne, multe rele ne-au urmat. Că nu doar spini şi pălămide simţite [trupeşte] ne-a răsărit pământul, după blestemul cel către strămoşul, ci – cu mult mai mult – în spinii cei cu multe chipuri ai relelor patimi şi în cumplitele pălămide ale păcatului ne-am semănat. Nici doar supărarea aceea a avut-o neamul nostru, pe care a moştenit-o strămoaşa din pricina blestemului către dânsa, cel ce a osândit-o a naşte în dureri, ci şi traiul nostru ni s-a făcut – mai tot – durere şi supărare.
(4) Către Fecioară, aşadar, trimite Dumnezeu arhanghelul, şi pe aceasta – rămânând [ea] fecioară – Maică a Sa Şi-o face prin singur cuvântul; fiindcă, dacă din sămânţă S-ar fi zămislit, nu ar mai fi fost om nou, nici fără-de-păcat şi mântuitor al celor ce păcătuiesc; că mişcarea trupului cea către facere[a de prunci] – nesupusă fiind ea minţii, celei de Dumnezeu rânduite a stăpâni înlăuntrul nostru – nu este cu totul afară de păcat; pentru care şi David zicea: „în fără-de-legi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea”. Dacă, deci, din sămânţă ar fi fost zămislirea lui Dumnezeu, nu ar mai fi fost om nou, nici începător al vieţii celei noi şi nicicând învechite. Căci, din vechea parte fiind şi moştenitor al greşalei acesteia, nu ar fi putut să poarte în Sine plinul neştirbitei Dumnezeiri şi nesecat izvor de sfinţire să Îşi facă trupul; încât şi strămoşilor acelora să le spele întinarea, cu prisosinţa puterii Sale, şi celor de după să le ajungă, tuturora, spre sfinţire. Pentru aceasta, „nu înger, nu om, ci Însuşi Domnul venit-a şi ne-a mântuit pe noi”8, zămislindu-Se şi întrupându-Se în pântece de Fecioară şi Dumnezeu rămânând, fără-de-prefacere.
(5) Trebuia, însă, ca Fecioara să aibă şi martor al zămislirii fără-de-sămânţă şi ajutor întru cele ce după iconomie aveau să se săvârşească. Care sunt acestea? Suirea la Vithleem, unde se face şi naşterea cea de cereştii îngeri vestită şi slăvită; venirea la templu, unde, de către Simeon şi Anna, Domn al vieţii şi al morţii este mărturisit Pruncul; fuga de Irod în Egipt şi întoarcerea din Egipt, cea după sfintele prorocii, şi toate celelalte, pe care nu ne este îndemână a le înşirui acum. Pentru acestea a fost Iosif luat logodnic şi Îngerul „a fost trimis către Fecioară logodită unui bărbat, al cărui nume era Iosif”9. Iar spusa „din casa şi spiţa lui David” în privinţa amândurora înţelege-o [a fi zisă], că amândoi – şi Fecioara şi Iosif – din David îşi trăgeau neamul.
(6) Dar, iarăşi, Doamnă este Fecioara – după vrednicie – şi într-alt chip, [şi anume] ca stăpânind peste toate, că pe Cela ce din fire este Stăpân a toate întru feciorie L-a zămislit şi L-a născut dumnezeieşte. Iarăşi, Doamnă este şi ca una ce doar ea este slobodă de robie şi primitoare a dumnezeieştii Domnii, dar şi ca izvor şi rădăcină a slobozeniei neamului [omenesc], şi mai ales după naşterea cea de negrăit şi de-bucurie-aducătoare. Căci cea însoţită bărbatului supusă este domniei aceluia, iar nu doamnă [peste el], şi mai ales după naşterea cea de întristare şi de durere aducătoare, cea după blestemul către Eva, că „în dureri vei naşte fii, şi către bărbatul tău întoarcerea ta, şi el te va stăpâni”; blestem de care fecioara-maică, slobozind neamul omenesc, bucuria o ia prin înger şi binecuvântarea; că zice: „intrând îngerul, a zis către Fecioara: bucură-te, cu-dar-dăruită, Domnul cu tine; binecuvântată eşti tu între femei”. Nu ceea ce va fi înainte îi vesteşte ei arhanghelul, zicând „Domnul cu tine”, ci ceea ce vedea – în chip nevăzut – că se săvârşea atunci. Şi înţelegându-o pe aceasta [a fi] sălaş de dumnezeieşti şi omeneşti daruri şi împodobită prin toate darurile dumnezeiescului Duh, cu adevărat cu-dar-dăruită a numit-o, sălăşluit într-însa deja văzându-L pe Cel întru care sunt toate vistieriile acestora; şi mai-înainte-văzând nesupărata purtare în pântece şi naşterea cea fără-de-dureri ce avea să fie, i-a binevestit ei a se bucura şi a arătat-o a fi singura binecuvântată între femei şi – după dreptate – [singura] slăvită; că şi de s-a slăvit vreo alta, nu este slăvită cu covârşirea slavei celei ce o are Fecioara Maica-lui-Dumnezeu.
(7) Ci văzându-l Fecioara şi temându-se nu cumva să fie vreun înger amăgitor, înşelător al celor – ca Eva – nechibzuite, fără de cercetare nu a primit salutul; şi împreunarea – pe care acesta o binevestea – cea cu Dumnezeu, nelimpede fiindu-i, „s-a tulburat”, zice [Scriptura], „de cuvântul” acestuia, din răsputeri – aşa zicând [noi] – şi până la capăt stăruind în feciorie, „şi se întreba ce fel de salut ar fi acesta”10. Pentru aceasta şi arhanghelul numaidecât risipeşte temerea cea de-Dumnezeu-iubitoare a cu-dar-dăruitei Fecioare, către ea zicând: „Nu te teme, Mariam; că ai aflat dar la Dumnezeu.”. Care dar? Cel cu putinţă doar Celui ce poate cele cu neputinţă; şi cel doar ţie păstrat, dinainte de veci; că „iată, vei zămisli în pântece”; că auzind [tu de] zămislire – zice – nu socoti vreo abatere de la feciorie, nici nu te mâhni şi tulbura din pricina aceasta. Că acest „iată, vei zămisli”, zis aici către cea fecioară, tovarăşă fecioriei arăta [a fi] aici zămislirea.
(8) Că „iată, vei zămisli”, zice, „şi vei naşte fiu”; că fiind precum eşti acum şi nestricată rămânându-ţi fecioria, făt vei avea în pântece şi vei naşte pe Fiul Celui Preaînalt; că aceasta şi Isaia mulţi ani înainte văzându-o, a zis: „iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu”, „venit-am către Prorociţă”. Cum, dar, prorocul a venit către Prorociţă? Precum a venit acum la ea arhanghelul. Că ceea ce a văzut acum acesta, întocmai lucrul acesta dinainte l-a văzut acela şi l-a prorocit. Iar că prorociţă este Fecioara, având adică dar prorocesc, o înfăţişează – celui ce voieşte a afla – cântarea acesteia către Dumnezeu, cea din Evanghelie.
(9) Va şedea, dar, pe tronul lui David şi va împărăţi peste casa lui Iacov; fiindcă, de bună seamă, Iacov este patriarh al tuturor bine-cinstitorilor [de Dumnezeu], iar David – dintre toţi cel dintâi care, cinstitor-de-Dumnezeu şi totodată plăcut-lui-Dumnezeu, a împărăţit în chipul lui Hristos, carele patriarhia şi împărăţia le-a adunat întru o singură începătorie cerească şi veşnică. Iar cu-dar-dăruita Fecioară, auzind graiurile cele aşa de dumnezeieşti şi mai presus de fire ale arhanghelului, cele către ea – [cum] că „Domnul cu tine” şi „iată, vei zămisli şi fiu vei naşte”, pe Cel ce împărăţeşte veacurile, pe Fiul Celui Preaînalt – zice: „cum va fi mie aceasta, de vreme ce bărbat nu cunosc?”. Căci, măcar că binevestire duhovnicească foarte îmi aduci, mai presus de patimile trupeşti, despre zămislire în pântece, dar, îmi vorbeşti şi despre purtare în pântece şi despre naştere, şi pe „iată” l-ai adăugat zămislirii; „cum va fi mie aceasta de vreme ce”, zice, „bărbat nu cunosc?”.
(10) Aceasta o spune Fecioara, nu necrezând, ci căutând a afla – pe cât este cu putinţă – cum este lucrul acesta. Pentru aceasta şi arhanghelul zice către ea: „Duh sfânt va veni peste tine şi Puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceasta şi sfântul ce Se naşte Se va chema Fiul lui Dumnezeu.”. Că sfântă eşti tu, zice, şi cu-dar-dăruită, Fecioară; şi Duh tot sfânt va veni peste tine, printr-o mai înaltă adăugire de sfinţire gătind şi pregătind ceea ce dumnezeieşte se va lucra în tine; şi Puterea Celui Preaînalt te va umbri, împreună-întărind omenitatea11 şi totodată – prin umbrirea asupra ta şi unirea cu Ea Însăşi – chip dându-i acesteia, ca sfântul ce se naşte să fie Fiul lui Dumnezeu şi Putere a Celui Preaînalt, ce a luat chip de om; că „iată, şi Elisaveth, rudenia ta”, stearpă trecându-şi toată viaţa ei, acum, „la bătrâneţe”, voind Dumnezeu în chip mai presus-de-socotinţă, poartă în pântece, „că nici un cuvânt nu va fi cu neputinţă la Dumnezeu”12.
(11) Ce răspunde, dar, la acestea cu-dar-dăruita Fecioară, cea dumnezeiască întru pricepere şi fără-de-seamăn? Iarăşi aleargă la Dumnezeu şi, prin făgăduinţă [adică prin afierosire], la Aceasta caută, zicând către arhanghel: dacă Duh sfânt – precum spui – va veni peste mine, firea mea curăţindu-o încă, şi întărindu-o spre a primi eu mântuitoarea luare-în-pântece, dacă Puterea Celui Preaînalt mă va umbri, chip de om dând Ea întru mine Celui ce în chipul lui Dumnezeu este, şi lucrând zămislire fără-de-sămânţă, dacă sfântul ce Se naşte Fiul lui Dumnezeu este şi Dumnezeu şi împărat veşnic, „că nici un cuvânt nu va fi cu neputinţă la Dumnezeu”, „iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău”. „Şi s-a dus de la dânsa îngerul”, lăsându-L în pântecele acesteia, unit cu trupul, pe Făcătorul a toate, pe Cel care, prin unirea aceasta cea întru ea, căreia ea i-a slujit, a adus lumii mântuirea. Şi aşa şi Isaia, prin cele care în chip fericit s-a învrednicit a pătimi, prealimpede mai înainte le-a înscris; că nu nemijlocit luând cărbunele din înţelegătorul jertfelnic ceresc l-a văzut pe Serafim; căci cu cleştele l-a luat pe acesta Serafimul, cu care l-a şi atins de buzele lui, dându-i curăţirea. Iar [minunea] ceea ce s-a făcut cu cleştele era totuna cu vederea aceea mare, pe care a văzut-o Moisi, [şi anume cu] rugul cel cu foc aprins şi nemistuit [de acesta].
(12) Că cine nu ştie că Fecioara-Maică este rugul acela şi cleştele acesta, întru ea dumnezeiescul foc fără-de-ardere zămislindu-l, aici arhanghel slujind zămislirii şi pe Cel ce ridică păcatul lumii, și prin aceasta unindu-L neamului omenesc şi curăţindu-ne pe noi, prin negrăită împreunarea aceasta? Fecioara-Maică, aşadar, ea este singurul hotar al firii zidite şi al celei nezidite; pe aceasta o ştiu [a fi] încăpere a Celui neîncăput toţi cei ce cunosc pe Dumnezeu, şi pe aceasta o laudă – după Dumnezeu – cei ce laudă pe Dumnezeu. Aceasta este şi pricinuitoare a celor de dinaintea ei şi ocrotitoarea celor de după ea şi aducătoarea bunătăţilor celor veşnice. Aceasta este rostul Prorocilor, obârşia Apostolilor, întărirea Mucenicilor, temelia învăţătorilor. Aceasta este slava celor de pe pământ, veselia celor din cer, podoaba a toată zidirea. Aceasta este începătura şi izvorul şi rădăcina nădejdii noastre, celei puse în ceruri, de care toţi să avem parte, cu solirile ei cele pentru noi, spre slava Celui mai înainte de veci din Tatăl născut şi în veacurile de pe urmă dintru ea întrupat, a Domnului nostru Iisus Hristos; căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.