Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
„Dacă Dumnezeu nu ocupă primul loc în viaţa ta, atunci nu ocupă niciun loc.”
L-am întâlnit personal pe Părintele Teofil doar de trei ori. A intrat în viaţa mea la mijlocul anilor 90, prin conferinţele din Postul Mare organizate de ASCOR Iaşi. La acea vreme, ca toţi prietenii mei din Biserică, mă spovedeam după cunoscutele liste de păcate. Încercam să-mi amintesc şi cele mai mici amănunte, ca să nu trebuiască – după cum citeam în „Pelerinul român” – să dau vreo socoteală după moarte, când voi trece prin acele locuri misterioase numite vămile văzduhului. Cuvintele părintelui m-au tulburat de prima dată când l-am auzit; întrebat despre spovedanie, a răspuns: „Vin unii la mine cu nişte liste interminabile. Pe aceştia nici nu-i ascult!” Iar mai apoi: „Dragă, eu nu cred în vămile văzduhului. Şi-ţi spun şi de ce: pentru că nicăieri în slujbele noastre de înmormântare nu se pomeneşte despre ele. Citim „şi le iartă Doamne păcatele lor, şi-i odihneşte cu sfinţii Tăi”, dar niciodată „şi-i păzeşte pe ei Doamne când vor trece prin vămile văzduhului”. Cei care-au scris despre ele, probabil aşa s-au gândit ei c-ar trebui să petreacă sufletul după moarte.” (1)
Astfel vorbea părintele, sincer (2) şi cu putere, în cuvinte pe care nu le mai auzisem până atunci, despre întâlnirea cu Dumnezeu din timpul spovedaniei, despre „pocăinţa cu bucurie”, cu privirea mereu îndreptată către Hristos. Vorbea despre Maica Domnului ca despre propria lui mamă, iar despre Domnul Hristos cu drag, cu mult drag, ca despre un prieten mereu prezent... Îmi amintesc că ne-a spus o dată cum Dumnezeu s-a coborât până la a spăla picioarele omului, cum Sfântul Petru s-a împotrivit acestui lucru, şi cum i-a spus Iisus „dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine.” Aici s-a oprit un moment, glasul i-a devenit cald, chipul i s-a luminat şi a continuat: „Aşa de mult îmi place mie împrejurarea aceasta, în care Sfântul Apostol Petru totuşi şi-a dat seama că Domnul Hristos vrea cu el ceva mai presus de înţelegerea omenească şi a zis: „Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul”.” (3) Bucuria sa îi învăluia şi pe prietenii mei care îşi ziceau atei şi care veniseră cu mine din curiozitate sau poate căutând să cunoască altceva decât imaginea despre Dumnezeu pe care le-o zugrăveam eu şi care de multe ori era doar o caricatură.
Omul
Am plecat apoi în străinătate şi-am luat în bagaj cărţile părintelui Nicolae Steinhardt şi în minte cuvintele părintelui Teofil. N-am avut biserică ortodoxă acolo unde locuiam. Am cunoscut mulţi oameni, dar mi-am făcut puţini prieteni. La începutul anului 2001 am îndrăznit să merg pentru prima oară la părintele Teofil. I-am spus că mă tot întrebam unde e locul meu. Mă aşteptam să-mi spună că dacă aş fi cu Dumnezeu nu m-aş simţi singur. Însa părintele mi-a mărturisist că şi el, în tinereţe, a petrecut luni de zile fără prieteni, că au existat momente în viaţa lui când simţea că nu putea vorbi cu nimeni ca de la om la om. Când am terminat discuţia m-a întrebat: „Mai aşteaptă cineva la uşă?” – „Nu părinte,” i-am răspuns. S-a ridicat, mi-a dat braţul şi mi-a spus: „Atunci du-mă în biserică.”
Firescul acesta al său aveam să-l regăsesc, deşi la alt nivel, în povestirea unui părinte ortodox francez din Mitropolia noastră care l-a vizitat de două ori la Sâmbăta. Cea de-a doua oară, după câteva minute de conversaţie, părintele Teofil s-a ridicat de pe scaun şi a luat epitrahilul. Părintele francez s-a bucurat gândindu-se că iată, un mare duhovnic se va ruga pentru el. Însă părintele Teofil i-a pus lui la gât epitrahilul, a îngenunchiat şi i-a spus: „Părinte, rugaţi-vă pentru mine!” Părintele francez a rămas uimit şi n-a putut să facă altceva decât să îngenuncheze lângă părintele Teofil şi să se roage împreună cu el.
„Gânduri bune pentru gânduri bune”
Citind această carte, am descoperit că existau nişte tabere organizate de ASCOR Timişoara unde participanţii stăteau în preajma părintelui câte o săptămână. Nepăsându-mi c-aş putea fi ca măgarul între oi, am mers în tabăra de la mănăstirea Oaşa în 2007. Acolo l-am regăsit pe acelaşi părinte Teofil, neobosit, realist şi direct. În fiecare dimineaţă, înainte de ora 4, îi auzeam glasul în biserică: „Să-ţi dea ţie Domnul după inima ta, şi tot gândul tău să-l plinească” (Ps 19,4). Rămânea la toată slujba şi după Sfânta Liturghie ne vorbea. Spovedea în timpul zilei, se odihnea şi apoi ne vorbea iar după vecernie: „Să ştiţi că slujba nu-i ceva magic: hocus pocus preparatus, ci slujbele sunt nişte realităţi angajante pentru credincioşii care sunt de faţă.”
Cuvintele sale curgeau firesc, erau pline de viaţă şi de aceea ajungeau la cei care-l ascultau: „Iubiţi credincioşi, să stiţi că n-am avut de gând să vă spun ce v-am spus. Aşa mi-o venit, aşa mi-o ţâpat dinlăuntru... S-o legat unele de altele şi-acuma, ce să fac, n-am cum să le mai dezleg. Nici n-am de gând să le mai dezleg. Am spus ce port în suflet.”
Într-o seară am mers cu toţii pe malul lacului, unde am avut un dialog. Când a fost întrebat dacă duhovnicul ne poate spune întotdeauna care e voia lui Dumnezeu în ceea ce priveşte problemele practice, ne-a sfătuit să nu mergem la duhovnici ca la oracol, nici să luăm cuvintele lor ca şi adevăr absolut, pentru că fiecare vorbeşte şi în funcţie de personalitatea şi capacităţile sale: „Hai să luăm exemplul duhovnicilor mai cunoscuţi din România şi să spunem că mergi cu aceeaşi problemă la mai mulţi. Într-un fel ţi-ar răspunde părintele Arsenie Papacioc, altfel ţi-aş răspunde eu.” Ne-a mai dat un exemplu trist, al unui fiu duhovnicesc de-al său care, fiind în pelerinaj, s-a spovedit la o mănăstire din Oltenia, unde i s-a spus ceva de genul: „hai să-ţi dau eu canon cum trebuie, caci părintele Teofil te duce de mână în iad.” Din conversaţie a reieşit că nu are rost să ne tulburăm din cauza acestor diferenţe de viziune şi că e bine ca fiecare să se ţină de duhovnicul pe care şi l-a ales, cu încrederea că astfel Dumnezeu călăuzeşte şi pe duhovnic şi pe ucenic!
Strângeam fânul, în soare, când am fost chemat pentru că-mi venise rândul să vorbesc cu părintele. Am intrat în chile, iar el a început să rostească Psalmul 50 - într-o traducere puţin diferită de cea pe care o cunoşteam (4) - simplu şi atât de firesc, încât fiecare cuvânt căpăta sens şi mă pătrundea. M-a întrebat de ce am venit în tabără. I-am spus că voiam să ascult pe viu ceea ce citisem şi s-a bucurat că-i cunoşteam cărţile. I-am spus şi că după atâţia ani în străinătate simţeam nevoia să-mi fac prieteni în România. Imediat mi-a răspuns: „Ai grijă cum alegi, mai ales dacă-i vorba de vreo fată cu care să te căsătoreşti, că şi în Biserică sunt mulţi oameni deficitari! Dar unde altundeva să cauţi, doar n-o să cauţi în discotecă!” La sfârşit, după ce m-a pus să spun „Cuvine-se cu adevărat”, m-a binecuvântat, a zâmbit şi mi-a spus convingător: „Bogdane, numai bucurie!”
Tot la Oaşa am descoperit că bucuria părintelui nu ascundea nicio urmă de laxism. Adesea pomenea cuvântul „Să fii întelegator faţă de neputinţa omenească!”, primit de la părintele Arsenie Boca şi spunea că sunt mulţi oameni răi în lumea aceasta care nici ei nu vor să fie răi. Însă putea fi şi neaşteptat de dur: într-o zi ne-a şocat atunci când l-a dat afară pe un băiat de la spovedanie; mărturisesc că l-am judecat şi că mi-a fost greu să împac acest lucru cu imaginea pe care o aveam. Aştepta mult de la oamenii credincioşi, aştepta să depăşim stadiul de apartenenţă socială la Biserică şi să ajungem să ne convertim permanent: „Păcatul trebuie neapărat să fie la trecut. Dacă e la prezent şi la viitor, adică dacă faci ceva care se continuă, nu eşti în sfera pocăinţei. Datoria de a te ridica din păcat e permanentă, dar şi datoria de a evita păcatul trebuie să fie permanentă” (5) Voia ca acest lucru să se manifeste atât la nivel comportamental - „ce faci te şi face!” - cât şi moral, ca şi consecinţă firească a apropierii de Dumnezeu.
Zâmbetul lui Dumnezeu (6)
A treia întâlnire cu părintele s-a petrecut în vara lui 2008 când am mers la Sâmbăta cu un grup de pelerini din străinătate. N-a fost impresionat că au venit străinii să-l vadă, pur şi simplu ne-a primit şi ne-a vorbit. Însă pelerinii au fost cuceriţi. I-au cerut să le vorbească şi a doua zi. S-a bucurat părintele că au ajuns cuvintele sale la inimile oamenilor: „Dacă mi-aţi cerut să vă vorbesc şi azi, înseamnă că ieri nu v-am vorbit degeaba.” Şi ne-a povestit cum nu numai că avem dreptul, dar şi că-i de datoria noastră să-i zâmbim lui Dumnezeu, ne-a îndemnat să devenim oameni ai bucuriei (7) şi „să ne silim să trăim viaţa în aşa fel încât să fim şi noi zâmbetul lui Dumnezeu îndreptat către oameni.” Apoi s-a întreţinut personal cu fiecare din noi. Întâlnirile acestea au lăsat urme adânci. În ziua în care părintele a plecat din lumea noastră, am primit câteva cuvinte de la Emily, o prietenă din Pensylvania: „În august 2008 am lipit o fotografie de la Sâmbăta de Sus pe un perete din biroul meu. În prim plan e acoperişul capelei unde părintele Teofil a vorbit cu mine şi cu Armelle. Am pus vederea acolo pentru ca atunci când studenţii vin la mine în birou să privesc fotografia şi să-mi aduc aminte de cuvintele lui despre cum grija faţă de ei trebuie să fie o expresie a credinţei trăite în prezenţa lor. N-o să uit niciodată întâlnirea pe care Armelle şi cu mine am avut-o cu părintele Teofil. Niciodată. Poate că într-o zi i se va recunoaşte sfinţenia. Mă simt straniu, ca şi cum aş vrea să plâng şi să râd în acelaşi timp, gândindu-mă că am fost lângă cineva despre care pot gândi în acest fel.”
„Faraway, So Close!” (8)
E titlul unui film care începe cu şoaptele unor îngeri către oameni: „Voi vă închipuiţi că suntem departe şi totuşi noi suntem atât de aproape. Suntem vestitorii care îi apropie pe cei de departe. Suntem vestitorii care aduc lumină celor din întuneric. Suntem vestitorii care aduc cuvânt celor ce întreabă. Nu suntem nici lumina, nici cuvântul, suntem doar vestitorii.” Filmul se termină cu aceleaşi şoapte: „Vestea e dragostea. Noi nu suntem nimic. Voi sunteţi totul pentru noi. Lăsaţi-ne să ne sălăşluim în ochii voştri. Priviţi lumea prin noi. Atunci noi vom fi aproape de voi, iar voi, aproape de El.” Aşa l-am cunoscut eu pe părintele Teofil...
Bogdan Grecu, Belfast
Note de subsol
1. Un cuvânt asemănător se găseşte în cartea „Prescuri pentru cuminecături” (Editura Mitropoliei Banatului, 1998), în capitolul „Texte filocalice care se impun atenţiei de la prima lectură”: „Dragă, despre vămile văzduhului citiţi, că este o carte de două volume cu vămile văzduhului. Nu pot eu să vă spun ceva deosebit. În orice caz, în Tradiţia creştină ortodoxă autentică şi sigură, nu există nimic în legătură cu vămile văzduhului. Slujbele noastre de înmormântare sunt cereri către Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, pentru odihna celor răposaţi, dar nu se pomeneşte nimic în slujba înmormântării, în slujbele de pomenire a morţilor, absolut nimic despre vămile văzduhului. Aşa că poate fi o chestiune cu semnul întrebarii şi în cazul acesta fiecare se raportează cum crede el. Important este să trăim în aşa fel să nu ne oprească pe la nici o vamă, dacă or fi nişte vămi pe undeva. Eu cred aşa, că dacă un suflet este lipit de Dumnezeu şi merge cu Dumnezeu, se depărtează toţi dracii de el, nu numai aşa ca să poată trece el, dar cred că mai pot trece şi alţii pe lângă el.”
2. Poate cea mai grăitoare dovadă a sincerităţii sale se găseşte în cuvintele despre sine însuşi din cartea „Amintiri despre duhovnici pe care i-am cunoscut” (Editura Teognost, 2003).
3. Un text mai larg pe această temă se poate citi la http://www.nistea.com/liturghie4.html
4. Într-un alt cuvânt rostit în timpul taberei, părintele ne-a spus ca a învăţat şi că rostea psalmii în traducerea Patriarhului Nicodim.
5. http://www.crestinortodox.ro/cuvinte-duhovnicesti/97235-vorbe-de-duh
6. „Cu zâmbetul feţei Tale m-ai umplut de bucurie.” (Ps 20, 6)
7. Apostolia (ediţia franceză), nr. 20, noiembrie 2009.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team