L-am întâlnit personal pe Părintele Teofil doar de trei ori. A intrat în viața mea la mijlocul anilor 90, prin conferințele din Postul Mare organizate de ASCOR Iași. La acea vreme, ca toți prietenii mei din Biserică, mă spovedeam după cunoscutele liste de păcate. Încercam să-mi amintesc și cele mai mici amănunte, ca să nu trebuiască – după cum citeam în „Pelerinul român” – să dau vreo socoteală după moarte, când voi trece prin acele locuri misterioase numite vămile văzduhului. Cuvintele părintelui m-au tulburat de prima dată când l-am auzit; întrebat despre spovedanie, a răspuns: „Vin unii la mine cu niște liste interminabile. Pe aceștia nici nu-i ascult!” Iar mai apoi: „Dragă, eu nu cred în vămile văzduhului. Åži-ți spun și de ce: pentru că nicăieri în slujbele noastre de înmormântare nu se pomenește despre ele. Citim „și le iartă Doamne păcatele lor, și-i odihnește cu sfinții Tăi”, dar niciodată „și-i păzește pe ei Doamne când vor trece prin vămile văzduhului”. Cei care-au scris despre ele, probabil așa s-au gândit ei c-ar trebui să petreacă sufletul după moarte.” (1)

Astfel vorbea părintele, sincer (2) și cu putere, în cuvinte pe care nu le mai auzisem până atunci, despre întâlnirea cu Dumnezeu din timpul spovedaniei, despre „pocăința cu bucurie”, cu privirea mereu îndreptată către Hristos. Vorbea despre Maica Domnului ca despre propria lui mamă, iar despre Domnul Hristos cu drag, cu mult drag, ca despre un prieten mereu prezent... Îmi amintesc că ne-a spus o dată cum Dumnezeu s-a coborât până la a spăla picioarele omului, cum Sfântul Petru s-a împotrivit acestui lucru, și cum i-a spus Iisus „dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine.” Aici s-a oprit un moment, glasul i-a devenit cald, chipul i s-a luminat și a continuat: „Așa de mult îmi place mie împrejurarea aceasta, în care Sfântul Apostol Petru totuși și-a dat seama că Domnul Hristos vrea cu el ceva mai presus de înțelegerea omenească și a zis: „Doamne, nu numai picioarele, ci și mâinile și capul”.” (3) Bucuria sa îi învăluia și pe prietenii mei care își ziceau atei și care veniseră cu mine din curiozitate sau poate căutând să cunoască altceva decât imaginea despre Dumnezeu pe care le-o zugrăveam eu și care de multe ori era doar o caricatură.

Omul

Am plecat apoi în străinătate și-am luat în bagaj cărțile părintelui Nicolae Steinhardt și în minte cuvintele părintelui Teofil. N-am avut biserică ortodoxă acolo unde locuiam. Am cunoscut mulți oameni, dar mi-am făcut puțini prieteni. La începutul anului 2001 am îndrăznit să merg pentru prima oară la părintele Teofil. I-am spus că mă tot întrebam unde e locul meu. Mă așteptam să-mi spună că dacă aș fi cu Dumnezeu nu m-aș simți singur. Însa părintele mi-a mărturisist că și el, în tinerețe, a petrecut luni de zile fără prieteni, că au existat momente în viața lui când simțea că nu putea vorbi cu nimeni ca de la om la om. Când am terminat discuția m-a întrebat: „Mai așteaptă cineva la ușă?” – „Nu părinte,” i-am răspuns. S-a ridicat, mi-a dat brațul și mi-a spus: „Atunci du-mă în biserică.”
Firescul acesta al său aveam să-l regăsesc, deși la alt nivel, în povestirea unui părinte ortodox francez din Mitropolia noastră care l-a vizitat de două ori la Sâmbăta. Cea de-a doua oară, după câteva minute de conversație, părintele Teofil s-a ridicat de pe scaun și a luat epitrahilul. Părintele francez s-a bucurat gândindu-se că iată, un mare duhovnic se va ruga pentru el. Însă părintele Teofil i-a pus lui la gât epitrahilul, a îngenunchiat și i-a spus: „Părinte, rugați-vă pentru mine!” Părintele francez a rămas uimit și n-a putut să facă altceva decât să îngenuncheze lângă părintele Teofil și să se roage împreună cu el.

„Gânduri bune pentru gânduri bune”

Citind această carte, am descoperit că existau niște tabere organizate de ASCOR Timișoara unde participanții stăteau în preajma părintelui câte o săptămână. Nepăsându-mi c-aș putea fi ca măgarul între oi, am mers în tabăra de la mănăstirea Oașa în 2007. Acolo l-am regăsit pe același părinte Teofil, neobosit, realist și direct. În fiecare dimineață, înainte de ora 4, îi auzeam glasul în biserică: „Să-ți dea ție Domnul după inima ta, și tot gândul tău să-l plinească” (Ps 19,4). Rămânea la toată slujba și după Sfânta Liturghie ne vorbea. Spovedea în timpul zilei, se odihnea și apoi ne vorbea iar după vecernie: „Să știți că slujba nu-i ceva magic: hocus pocus preparatus, ci slujbele sunt niște realități angajante pentru credincioșii care sunt de față.”

Cuvintele sale curgeau firesc, erau pline de viață și de aceea ajungeau la cei care-l ascultau: „Iubiți credincioși, să stiți că n-am avut de gând să vă spun ce v-am spus. Așa mi-o venit, așa mi-o țâpat dinlăuntru... S-o legat unele de altele și-acuma, ce să fac, n-am cum să le mai dezleg. Nici n-am de gând să le mai dezleg. Am spus ce port în suflet.”

Într-o seară am mers cu toții pe malul lacului, unde am avut un dialog. Când a fost întrebat dacă duhovnicul ne poate spune întotdeauna care e voia lui Dumnezeu în ceea ce privește problemele practice, ne-a sfătuit să nu mergem la duhovnici ca la oracol, nici să luăm cuvintele lor ca și adevăr absolut, pentru că fiecare vorbește și în funcție de personalitatea și capacitățile sale: „Hai să luăm exemplul duhovnicilor mai cunoscuți din România și să spunem că mergi cu aceeași problemă la mai mulți. Într-un fel ți-ar răspunde părintele Arsenie Papacioc, altfel ți-aș răspunde eu.” Ne-a mai dat un exemplu trist, al unui fiu duhovnicesc de-al său care, fiind în pelerinaj, s-a spovedit la o mănăstire din Oltenia, unde i s-a spus ceva de genul: „hai să-ți dau eu canon cum trebuie, caci părintele Teofil te duce de mână în iad.” Din conversație a reieșit că nu are rost să ne tulburăm din cauza acestor diferențe de viziune și că e bine ca fiecare să se țină de duhovnicul pe care și l-a ales, cu încrederea că astfel Dumnezeu călăuzește și pe duhovnic și pe ucenic!

Strângeam fânul, în soare, când am fost chemat pentru că-mi venise rândul să vorbesc cu părintele. Am intrat în chile, iar el a început să rostească Psalmul 50 - într-o traducere puțin diferită de cea pe care o cunoșteam (4) - simplu și atât de firesc, încât fiecare cuvânt căpăta sens și mă pătrundea. M-a întrebat de ce am venit în tabără. I-am spus că voiam să ascult pe viu ceea ce citisem și s-a bucurat că-i cunoșteam cărțile. I-am spus și că după atâția ani în străinătate simțeam nevoia să-mi fac prieteni în România. Imediat mi-a răspuns: „Ai grijă cum alegi, mai ales dacă-i vorba de vreo fată cu care să te căsătorești, că și în Biserică sunt mulți oameni deficitari! Dar unde altundeva să cauți, doar n-o să cauți în discotecă!” La sfârșit, după ce m-a pus să spun „Cuvine-se cu adevărat”, m-a binecuvântat, a zâmbit și mi-a spus convingător: „Bogdane, numai bucurie!”

Tot la Oașa am descoperit că bucuria părintelui nu ascundea nicio urmă de laxism. Adesea pomenea cuvântul „Să fii întelegator față de neputința omenească!”, primit de la părintele Arsenie Boca și spunea că sunt mulți oameni răi în lumea aceasta care nici ei nu vor să fie răi. Însă putea fi și neașteptat de dur: într-o zi ne-a șocat atunci când l-a dat afară pe un băiat de la spovedanie; mărturisesc că l-am judecat și că mi-a fost greu să împac acest lucru cu imaginea pe care o aveam. Aștepta mult de la oamenii credincioși, aștepta să depășim stadiul de apartenență socială la Biserică și să ajungem să ne convertim permanent: „Păcatul trebuie neapărat să fie la trecut. Dacă e la prezent și la viitor, adică dacă faci ceva care se continuă, nu ești în sfera pocăinței. Datoria de a te ridica din păcat e permanentă, dar și datoria de a evita păcatul trebuie să fie permanentă” (5)  Voia ca acest lucru să se manifeste atât la nivel comportamental - „ce faci te și face!” - cât și moral, ca și consecință firească a apropierii de Dumnezeu.

Zâmbetul lui Dumnezeu (6)

A treia întâlnire cu părintele s-a petrecut în vara lui 2008 când am mers la Sâmbăta cu un grup de pelerini din străinătate. N-a fost impresionat că au venit străinii să-l vadă, pur și simplu ne-a primit și ne-a vorbit. Însă pelerinii au fost cuceriți. I-au cerut să le vorbească și a doua zi. S-a bucurat părintele că au ajuns cuvintele sale la inimile oamenilor: „Dacă mi-ați cerut să vă vorbesc și azi, înseamnă că ieri nu v-am vorbit degeaba.” Åži ne-a povestit cum nu numai că avem dreptul, dar și că-i de datoria noastră să-i zâmbim lui Dumnezeu, ne-a îndemnat să devenim oameni ai bucuriei (7) și „să ne silim să trăim viața în așa fel încât să fim și noi zâmbetul lui Dumnezeu îndreptat către oameni.” Apoi s-a întreținut personal cu fiecare din noi. Întâlnirile acestea au lăsat urme adânci. În ziua în care părintele a plecat din lumea noastră, am primit câteva cuvinte de la Emily, o prietenă din Pensylvania: „În august 2008 am lipit o fotografie de la Sâmbăta de Sus pe un perete din biroul meu. În prim plan e acoperișul capelei unde părintele Teofil a vorbit cu mine și cu Armelle. Am pus vederea acolo pentru ca atunci când studenții vin la mine în birou să privesc fotografia și să-mi aduc aminte de cuvintele lui despre cum grija față de ei trebuie să fie o expresie a credinței trăite în prezența lor. N-o să uit niciodată întâlnirea pe care Armelle și cu mine am avut-o cu părintele Teofil. Niciodată. Poate că într-o zi i se va recunoaște sfințenia. Mă simt straniu, ca și cum aș vrea să plâng și să râd în același timp, gândindu-mă că am fost lângă cineva despre care pot gândi în acest fel.”

„Faraway, So Close!” (8)

E titlul unui film care începe cu șoaptele unor îngeri către oameni: „Voi vă închipuiți că suntem departe și totuși noi suntem atât de aproape. Suntem vestitorii care îi apropie pe cei de departe. Suntem vestitorii care aduc lumină celor din întuneric. Suntem vestitorii care aduc cuvânt celor ce întreabă. Nu suntem nici lumina, nici cuvântul, suntem doar vestitorii.” Filmul se termină cu aceleași șoapte: „Vestea e dragostea. Noi nu suntem nimic. Voi sunteți totul pentru noi. Lăsați-ne să ne sălășluim în ochii voștri. Priviți lumea prin noi. Atunci noi vom fi aproape de voi, iar voi, aproape de El.” Așa l-am cunoscut eu pe părintele Teofil...

Bogdan Grecu, Belfast

Note de subsol

1. Un cuvânt asemănător se găsește în cartea „Prescuri pentru cuminecături” (Editura Mitropoliei Banatului, 1998), în capitolul „Texte filocalice care se impun atenției de la prima lectură”: „Dragă, despre vămile văzduhului citiți, că este o carte de două volume cu vămile văzduhului. Nu pot eu să vă spun ceva deosebit. În orice caz, în Tradiția creștină ortodoxă autentică și sigură, nu există nimic în legătură cu vămile văzduhului. Slujbele noastre de înmormântare sunt cereri către Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, pentru odihna celor răposați, dar nu se pomenește nimic în slujba înmormântării, în slujbele de pomenire a morților, absolut nimic despre vămile văzduhului. Așa că poate fi o chestiune cu semnul întrebarii și în cazul acesta fiecare se raportează cum crede el. Important este să trăim în așa fel să nu ne oprească pe la nici o vamă, dacă or fi niște vămi pe undeva. Eu cred așa, că dacă un suflet este lipit de Dumnezeu și merge cu Dumnezeu, se depărtează toți dracii de el, nu numai așa ca să poată trece el, dar cred că mai pot trece și alții pe lângă el.”
2. Poate cea mai grăitoare dovadă a sincerității sale se găsește în cuvintele despre sine însuși din cartea „Amintiri despre duhovnici pe care i-am cunoscut” (Editura Teognost, 2003).
3. Un text mai larg pe această temă se poate citi la http://www.nistea.com/liturghie4.html
4. Într-un alt cuvânt rostit în timpul taberei, părintele ne-a spus ca a învățat și că rostea psalmii în traducerea Patriarhului Nicodim.
5. http://www.crestinortodox.ro/cuvinte-duhovnicesti/97235-vorbe-de-duh
6. „Cu zâmbetul feței Tale m-ai umplut de bucurie.” (Ps 20, 6)
7. Apostolia (ediția franceză), nr. 20, noiembrie 2009.