1. Liniştirea minţii

Nu putem nega faptul că trăim într‑o lume a zgomotului. Acest zgomot poate fi exterior sau interior, mai puternic sau mai redus, însă reprezintă o constantă a mediului nostru de zi cu zi. În contextul în care anul 2022 a fost proclamat drept Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamţ ne întrebăm, o dată în plus, cum mai poate creştinul de azi să aibă acces la liniştirea despre care vorbesc Părinţii? Cum să facă el ca în viaţa lui să înceteze, chiar dacă nu desăvârşit, zumzetul neîncetat al stimulilor de tot felul?

Ca trăitor în secolul XX, Cuviosul Sofronie ne oferă un răspuns important la aceste două întrebări. Comentând câteva din scrierile stareţului Siluan, Sfântul Sofronie zice: „Esenţa liniştirii, Stareţul o vedea nu în zăvorâre, nici în îndepărtarea în pustie, ci în a petrece neîncetat în Dumnezeu. Stareţul spunea că şi zăvorârea şi îndepărtarea în pustie nu sunt în sine decât mijloace ajutătoare, şi nicidecum un ţel. [...] În toate împrejurările rămâne de neapărată trebuinţă căutarea rugăciunii curate.”¹. Ca oameni ai lumii în care trăim, părtaşi ai specificităţii ei, asaltaţi din toate părţile de un exces de informaţie, putem intra în taina isihiei şi fără să căutăm o ipotetică izolare într‑un spaţiu fizic dedicat interiorizării. Isihia se dobândeşte prin strânsa legătură cu Dumnezeu şi prin practicarea cât mai deasă a rugăciunii. Este ceea ce spune şi Sfântul Grigorie Palama: „Avem nevoie de această cerere neîncetată, nu ca să Îl convingem pe Dumnezeu – căci este de la Sine mijlocitor –, nici ca să Îl atragem, căci este pretutindeni, ci ca prin invocarea Lui să ne ridicăm la El şi să ne întoarcem [spre El], ca să fim părtaşi darurilor celor din jurul Lui, potrivite binelui. Căci, potrivit marelui Dionisie, atunci ne vom uni strâns cu Dumnezeu, când Îl vom chema cu rugăciuni întru totul sfinte şi cu o minte fără tulburare [calmă]. Aşadar, de aceea îl chemăm neîncetat, ca să fim strâns uniţi cu El.”². Mintea se linişteşte nu neapărat atunci când are parte de condiţii exterioare prielnice, căci unirea cu Dumnezeu este cea care oferă liniştire minţii, atunci când ne aflăm în imposibilitatea de a ne retrage într‑un spaţiu care să permită şi isihia exterioară. Invocarea deasă a lui Dumnezeu este motorul care îl ridică pe om la Dumnezeu şi îl uneşte strâns cu Acesta, în tăcerea tainică a iubirii dintre Dumnezeu şi om.

2. Aproapele nostru, liniştea noastră

Ca păstor al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama s‑a confruntat, fără îndoială, şi cu atitudini pline de revoltă şi de ură între fraţii de o credinţă. Fie că erau cauzate de motive politice sau sociale, fie că porneau din mişcări mai adânci ale patimilor dinlăuntrul inimii, aceste manifestări de ură între credincioşi erau un semn al totalei neaşezări duhovniceşti. Ca atare, adeseori Sfântul Grigorie îi îndeamnă pe tesaloniceni la pace. Pacea este cea care îl linişteşte pe om şi îi deschide perspectiva unei vieţuiri autentice în Dumnezeu. „Ascultaţi‑mă acum, fraţilor, pe mine, care vin la voi şi vă binevestesc pacea înainte de toate şi pentru toţi, după porunca Domnului. Şi fiţi lucrători ai acesteia împreună cu mine, iertându‑vă unii pe alţii, chiar dacă cineva are împotriva cuiva vreo învinuire, după cum şi Hristos ne‑a iertat pe noi, ca să fiţi fii ai păcii, adică ai lui Dumnezeu. [...] Să nu respingem şi înfierea şi binecuvântarea şi ucenicia faţă de El, şi să cădem din viaţa cea făgăduită, să fim daţi afară din cămara de nuntă cea duhovnicească şi să auzim de la Tatăl, care este Însuşi începătorul păcii: „Nu vă cunosc pe voi, depărtaţi‑vă de la mine!” [Mt. 7, 23], pricinuitori ai urii şi ai vrăjmăşiei şi ai scandalurilor! Ca să nu păţim aceasta, El a trimis pacea în toată lumea prin sfinţii Săi ucenici şi apostoli.”³ Zgomotul lumii în care trăim se transformă de multe ori în zgomot agresiv, pe care noi înşine îl producem la adresa aproapelui nostru. Agresiunea, ca formă strâmbă de relaţie, este o formă de ne‑liniştire, de ne‑coborâre în cămara isihiei sufetului. Lucrul acesta este descris foarte frumos şi de Cuviosul Sofronie: „Toată învrăjbirea între oameni‑fraţi ni se înfăţişează ca o cumplită nebunie. Singurul nostru vrăjmaş, al tuturora, este moartea. Dacă omul este muritor, dacă nu este înviere, atunci toată istoria lumii nu este decât o suferinţă fără sens a întregii zidiri.”⁴. Lipsa de sens este cea care îl face pe om să nu fie liniştit, să se afle într‑un zbucium continuu şi într‑o căutare vremelnică de vinovaţi.

Îndemn

De cele mai multe ori căutările noastre au la bază doruri existenţiale adânci. Căutăm răspunsuri ca să ne împlinim, ca să ne vindecăm, ca să avem un sens. Nu întâmplător anul postpandemic 2022 este dedicat isihasmului. Este şi acesta un răspuns la căutările noastre. Ca atare, citirea şi asumarea gândirii Părinţilor isihaşti, atât a Sfântului Grigorie Palama şi a Cuviosului Sofronie, cât şi a tuturor celorlalţi, nu poate fi decât un mare pas în direcţia împlinirii dorului adânc care ne cere să ajungem la Dumnezeu. Să îi citim, aşadar, pe sfinţii isihaşti şi să devenim părtaşi ai drumului pe care şi ei l‑au străbătut cu atâta dor pentru Dumnezeu.

Pr. Roger Coresciuc, Facultatea  de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”, Iaşi