Silviu Corneliu Iovan, viitorul arhimandrit Ioan, s-a născut pe 26 iunie 1922 în familia preotului bihorean Gavril Iovan, la frontiera de vest a țării, iar dârzenia sa nativă, de om al hotarului, l-a recomandat pentru misiunea viitoare ca pe cel care apără fruntarul și obrazul Bisericii la unul dintre cele mai delicate hotare ale istoriei moderne, regimul criminal comunist și propaganda sa ateistă. Încă de la porțile de la intrarea sa în lumea noastră au apărut necazurile: fiind o sarcină delicată și problematică pentru sănătatea mamei, medicii au recomandat avortul terapeutic, adică întreruperea sarcinii, dar părinții au făcut cale întoarsă și au decis, undeva la intarare în Oradea, să se întoarcă și să lase copilul să vină pe lume, asumându-și pe deplin toate consecințele. Și astfel a venit în familia lor un prunc minunat, cu un temperament entuziast, scumpul casei, copil zburdalnic și ștrengar, dar sensibil la cele ale altarului părintesc, mișcat de cucernicia tatălui său la rugăciunea epiclezei euharistice, sub imboldul pastoral al episcopului martir Nicolaie Popovici. Atașat de părinți, i-a mângâiat rămânând cu ei în anii grei ai regimului horthist în Ardealul de nord, fiind îmbibat de acest patriotism transilvan al neamurilor preoțești, hrănit de părintele său, vrednicul părinte Gavril, participant direct la Adunarea Națională din 1 decembrie 1918 la Alba Iulia. Vlăstarul cel mic al familiei Iovan a trecut prin școlile Husasăului natal, ale Oradei, unde a deprins și limba maghiară, iar apoi a ales să se pregătească pentru preoție studiind la Academia Teologică de la Cluj, în perioada 1942-1946, beneficiind de călăuzirea unui buchet de dascăli renumiți: episcopul Nicolae Colan, rectorul Liviu Galaction Munteanu, dar mai ales părintele Florea Mureșanu, mentorul și îndrumătorul său la teza de licență cu o temă profetică: Sfânta Împărtășanie, calea desăvârșirii creștine, pe care o va edita 40 de ani mai târziu ca temei dovedit al vocației sale euharistice. 

Acolo, la Cluj, la altarul Bisericii „Sfânta Treime din Deal”, s-a petrecut în dialogul acesta formativ, pedagogic, între dascăl și ucenic, începutul renașterii euharistice în spațiul ortodox românesc, căci părintele Florea, cel care ținuse sus steagul nostru prin „Tribuna Ardealului”, editase Cazania lui Varlaam în plin horthism, ca manifest identitar românesc, și în casa căruia se reunea în cenaclu elita cărturărească clujeană, cu Lucian Blaga în centru, are o intuiție teribilă, recomandându‑i tânărului student teolog Iovan să consume în vremea pregătirii tezei nu doar bibliografia aferentă, ci pe Hristosul euharistic din Potirul Bisericii, necontenit, vreme de 40 de zile. La recomandarea episcopului Nicolaie Popovici, Silviu Corneliu Iovan începe aprofundarea aceleiași teme la nivelul studiilor doctorale, Euharistia și viața mistică a Bisericii, cu părintele Dumitru Stăniloaie, dublat de prestația sa ca profesor catehet la cele mai bune școli ale Clujului (Liceul „Barițiu” și Școala Comercială de fete) și de studiile în domeniul dreptului. În contextul de concordie națională și încredere confesională, tânărul Iovan se pare că l-a întâlnit și apreciat pe episcopul martir unit Ioan Suciu, căruia îi admira predicile entuziaste, dar și elanul spiritual. Toate acestea sunt întrerupte brusc, după ce, prin intermediul Zoricăi Lațcu, din grupul mai larg de prieteni clujeni, printre care se aflau Valeriu Anania, Aspazia Oțel Petrescu ș.a, sub văzduhul orei albastre a juneții, îl cunoaște de părintele Arsenie Boca, în cadrul splendid de la Mănăstirea Sâmbăta, unde se infiripă primul gând puternic pentru viața monahală. Va mărturisi mai târziu că, pe lângă impactul benefic avut în preajma părintelui Arsenie, preexistase acest gând mai demult și fusese hrănit de lecturile duhovnicești ale tinereții studențești, în special din Imitatio Christi (Urmarea lui Hristos), a călugărului augustinian Thomas de Kempis (1380-1471), cartea devoțiunii moderne și un autentic manual filocalic latin.

Astfel, pe filiera părintelui Arsenie este recomandat ca duhovnic pentru sluji la Mănăstirea Vladimirești, este preluat de maica stareță Veronica Gurău din casa părintelui Stăniloae și dus, ca răspuns la rugăciunea îndelungată a soborului, în cetatea monahală zidită în câmpia Dunării, ca pe un trofeu transilvan: „Maică, vă dau un munte, dar lăsați-l să mai crească!”. Acolo i se va alătura, peste puțină vreme, poeta și clasicista Zorica Lațcu; împreună cu Maica Mihaela Iordache, viitoare martiră a temnițelor comuniste, ele vor forma și călăuzi una dintre cele mai misionare mănăstiri ortodoxe românești de la mijlocul veacului XX, prima mănăstire martir desființată de regimul comunist, anticipând sinistrul decret de nimicire a monahismului, din anul 1959. Călugăr cu metanie de sihastru, sub blazonul teologic al Sfântului Ioan Evanghelistul și sub imboldul episcopului natal Nicolaie Popovici („Te pun duhovnic al acestui locaș sfânt și sfințitor! Să dezelegi ca pe front, să deschizi cerul, să nu-l închizi!”), în perioada 1948-1955, părintele Ioan Iovan va sluji necontenit, într-o teribilă dăruire și asceză severă, făcând vad duhovnicesc în toată țara, prin liturghisirea zilnică, prin predica sa fierbinte și clară, prin valorificarea tezei sale de licență în cateheze monahale și populare, de la amvonul înflorit al Vladimireștilor, încurajând poporul amărât să nu renunțe la Hristos și la Biserică, ci mai degrabă să se impregneze cu nădejde în ambientul liturgic, prin eliberarea de povara păcatelor, prin spovedanie și cuminecare necontenite.

„NU POT ȘI NU VREAU SĂ UIT ÎNCHISOAREA.”

Acest front duhovnicesc, asemănător ca atmosferă și amploare cu cel inițiat de Sfântul Ioan din Kronstadt cu un veac mai devreme, în Rusia pravoslavnică, îi va deranja pe mulți prin curaj, prin lipsa de prudență și compromis cu autoritățile politice comuniste, și va conduce în cele din urmă la pedepsirea conducerii și la închiderea mănăstirii. Dincolo de anumite exagerări și exuberanțe ale tinereții, care nu se cuvin prezentate aici, un lucru este cert, și anume faptul că această mănăstire devenise piatră de poticnire și de scandal tocmai datorită succesului predicilor părintelui Ioan Iovan, chemat de patriarhul Justinian Marina ca predicator la Patriarhie, tocmai ca să-l salveze, scoțându-l din groapa cu lei, unde era urmărit permanent de autorități. La presiunea acestora, părintele Ioan a fost caterisit și exclus din monahism în anul 1955, dar va alege să continuie slujirea încurajat de semnul primit chiar în ziua nefastă a primirii sentinței: un veșmânt preoțesc alb, adus în dar de o credincioasă, pe 27 ianuarie, de ziua Sfântului Ioan Gură de Aur, unul din ocrotitorii săi. Cu antimisul misionar cusut pe spatele maioului, pregătit să urce Golgota, va începe traseul martiric al acestui duhovnic, vreme de 12 ani, condamnat la muncă silnică pe viață, degradare socială și alte mârșăvii, pedeapsă comutată apoi și împlinită în catacombele de la Galați, Văcărești, Jilava, Gherla, Bacău, Aiud, Iași ș.a, universități ale pustiei comuniste, unde își va da adevăratul doctorat în teologie practică, slujind zilnic liturghia într-o cutie de medicamente, spovedind și încurajând colegii de suferință, rugându-se ore în șir, asemenea marilor sfinți. Dosarele de la CNSAS conțin pasaje demne de actele martirice sau de documente hagiografice pentru canonizare. Peste ani, ne va arăta patrafirul, declarând că el este adevărata sa teză de doctorat: „Veniți aici, la Nufărul!”. 

Va trece prin temnițe ca una din marile figuri mistice, cu demnitate creștină și fără abateri ori corigențe morale, depă-șind cu dârzenie și trezvie toate încercările perfide de reeducare și abatere de la idealul său monahal. Eliberat de lanțurile pe care le sărutase și le binecuvântase în amintirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, dar care au lăsat urme adânci pe trupul său, mulțumind cerului și sfinților, între care merită integrați și pomeniți mămica sa, Maria Iovan, și vlădica Nicolaie Popovici, va încerca să-și continuie misiunea de duhovnic al maicilor, fapt care-l va mai costa două detenții, mai scurte, urmate de încercări repetate, între 1964 și 1979, de reintegrare oficială în cler, soldate cu succes prin intervenția curajoasă a ucenicei sale Mariana Chichernea, din București, și a episcopului vicar Antonie Plămădeală: „Nu pot și nu vreau să uit închisoarea. Acolo am trăit cele mai înălțătoare momente spirituale din viața mea. Acolo m-am născut a doua oară și Dumnezeu mi-a dat să trăiesc nenumărate minuni, să-i cunosc puterea.”.

„CU PAS DE LITURGHIE, SPRE ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU, ÎNAINTE, MARȘ!”

Părintele Ioan va străbate cu hărnicie duhovnicească răstimpul ultimului deceniu comunist (1979-1989), slujind episodic la Mănăstirea Cernica și apoi la Mănăstirea Plumbuita, spre care se îndreptau duduind tramvailele pline de pelerini dornici de a-i primi binecuvântarea și roadele harismelor sale. După amărăciunea provocată de imposibilitatea de a se mai întoarce la Vladimirești, s-a rânduit o întâlnire providențială cu tânărul episcop Andrei Andreicuț, de la Alba Iulia, în Catedrala Patriarhală, unde părintele Ioan venise, după obicei, să se închine și să se roage la moaștele Sfântului Dimitrie. Acolo a primit invitația de a reveni în Ardealul natal, ca să ajute la renașterea monahismului ortodox punându-și în valoare experiența duhovnicească acumulată și nimbul de lumină dăruit de Dumnezeu în temniță, prin întemeierea unei cetăți monahale la porțile orașului Târgu Mureș, încurajat în acest demers ctitoricesc de părintele profesor Ilie Moldovan și secondat în latura practică de maica stareță Cristina Chichernea. Astfel că ultima parte a vieții sale active părintele Ioan Iovan a trăit-o sub cupola de lumină a Transilvaniei euharistice, la Mănăstirea „Nașterea Maicii Domnului” de la Recea de Mureș, cum se spune uneori în glumă singura mănăstire cu aeroport din lume, sfințită în sobor de patriarhi, loc duhovnicesc și memorial, devenit țintă de pelerinaj pentru credincioșii din toată țara și de peste hotare. 

Lucrarea martirică, euharistică și duhovnicească a părintelui Ioan Iovan s-a împlinit astfel, prin recunoașterea auten-ticității sale, mai ales de către vlădicii diasporei ortodoxe române din Europa, care l-au cunoscut și cercetat îndeaproape, prin aprecierea unanimă a demnității sale mărturisitoare în vremea prigoanei, prin iubirea ferventă a credincioșilor, dincolo de orice diferență etnică sau confesională. Atunci, în anii ’90, înainte de a-i cunoaște pe vlădicii Serafim, Iosif și Siluan, adică diaspora euharistică, după ce citisem cartea părintelui Alexandre Schmemman, Euharistia, Taina Împărăției, doream să văd măcar un preot format în acel orizont euharistic; și pronia mi-a condus pașii la Recea, unde, dintre ușile împărătești, a apărut un voievod cu glas de tunet: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!”. Același care încuraja poporul înainte de slujba duminicală: „Cu pas de Liturghie, spre Împărăția lui Dumnezeu, înainte, marș!”. Dânsul este profetul, apostolul și martirul/martorul euharistic al românilor care ne-a trecut pascal din secolul XX în veacul XXI, avertizându-ne că ne paște ispita indiferenței religioase, și pe care noi suntem datori să-l trecem, cinstindu-i jertfa vieții, de la sinaxa cerului în sinaxarul pământului natal. Eternă să-i fie pomenirea și să avem parte din belșug de rugăciunea sa! 

Pr. prof. dr. Ioan (Jan) Nicolae, Alba Iulia