Fragmente din articolul Maicii Pelaghia de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, apărut în Buisson Ardent, Cahiers Saint-Silouane l’Athonite,4/1998

Nu ştiu exact ce s-a petrecut între ei, însă ierarhului Ni- colae îi plăcea să vină ade­sea la Muntele Athos şi, la fiecare vizită, se grăbea să-l întâlnească pe Sfântul Siluan”, povesteşte Părintele Sofronie. Stareţul era un bărbat foarte simplu şi nu vorbea tuturor despre cele pe care le scrisese; un om nu poate fi judecat doar după cuvin­tele sale. Doi episcopi îl aveau la mare cin­ste: Preasfinţitul Veniamin din Rusia, care s-a săvârşit ca igumen al Mănăstirii din Pskov, vechi lăcaş de cult ce trebuia să se afle sub îndrumarea unui episcop, şi Înaltpreasfinţitul Nicolae, care era mitro­polit. Acesta din urmă avea pentru Stareţul Siluan o admiraţie vecină cu veneraţia, care Stareţului nu-i făcea plăcere. Într-una din zile, Înaltpreasfinţitul Nicolae s-a dus la pangar împreună cu Stareţul. Ierarhul îi întindea lui Siluan fiecare carte pe care o cumpăra, pentru ca acesta s-o pună într-o ladă. Voia astfel ca fiecare lucrare să fie binecuvântată trecând prin mâinile Stareţului. Părintele Siluan făcea mereu ascultare, însă toate acestea îl stinghereau şi, jenat, a păstrat tăcerea până când, vă­zând cartea Sfântului Macarie cel Mare, a spus: „Mare sfânt!” Iar Mitropolitul Ni­colae i-a răspuns: „Se află aici unul şi mai mare decât Sfântul Macarie...” [...]

Apoi, de fiecare dată când Mitropolitul Nicolae venea la Athos, se grăbea să-l vadă în primul rând pe Stareţ, şi abia apoi pe igumeni. Îl lua pe după umeri şi ceilalţi – cei care aveau îndatoriri administrative în cadrul mănăstirii – nu înţelegeau aceasta. Unii gândeau chiar: „E o sminteală”. Aceasta deoarece, chiar dacă purtarea Stareţului era fără prihană, îndoielile exis­tau totuşi.. [...]

De fapt, ierarhul Nicolae avea o enor­mă datorie de recunoştinţă faţă de Stareţul Siluan. Venise pentru prima dată la Athos în perioada în care trecea prin mari încer­cări duhovniceşti, iar Stareţul îl ajutase să discearnă şi să-şi rezolve problema. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu mine: nimeni îna­inte de el nu a putut să-mi dea un răspuns. Părintele Stratonic, un vestit Stareţ din Caucaz, îl cinstea şi el pe Siluan: Părintele Stratonic avea harul rugăciunii şi al cuvân­tului, însă Stareţul i-a lămurit o întrebare al cărei răspuns nu îl cunoştea. [...]

Într-un articol asupra primei ediţii a cărţii Părintelui Sofronie despre Stareţul Siluan, Mitropolitul Nicolae scria: „Dacă cineva merge la Muntele Athos şi caută spre blândeţea călugărilor, poate gândi că viaţa lor este plicticoasă şi fără sens. Din afară, avem această impresie pentru că puţini oameni pot desluşi neîncetata luptă lăuntrică ce se desfăşoară în sufle­tele lor, războiul mai presus de fire şi ne­văzut, nu doar împotriva stăpâniilor, îm­potriva puterilor întunericului, ci încă şi – cel puţin pentru cei care sunt începă­tori – împotriva trupului şi a sângelui, împotriva pornirilor trupeşti şi a patimi­lor!”. [...]

În a doua parte a cărţii, Părintele Siluan scrie cum această luptă l-a adus la deznă­dejde şi aproape la sinucidere. Maica Dom­nului i-a apărut în vremea agoniei sale, curăţindu-l de toată dorirea cea necurată a trupului şi a sângelui. Hristos i S-a ară­tat şi i-a dăruit puterea de a birui gându­rile cele pământeşti şi duhurile cele viclene. Şi astfel, după un sfert de veac de luptă lăuntrică, ostaşul a aflat biruinţa: căutăto­rul lui Dumnezeu a devenit „cunoscăto­rul lui Dumnezeu, ucenicul - învăţător” [... ]

Stareţul Siluan a fost, de asemenea, povăţuitorul meu. Odată l-am întrebat: „Părinte Siluan, gândesc că rugăciunea ini­mii trebuie să vă fie împiedicată de toţi aceşti oameni care vin la pangar să cum­pere icoane, cruci şi alte obiecte. Nu v-ar fi mai bine dacă aţi merge în pustia Karuliei şi acolo să vieţuiţi în pace – asemenea ace­lor sihaştri precum părintele Teodosie, prinţul Partenie, Dorotei, Calinic – sau să vă aşezaţi într-o peşteră, ca părintele Gorgonie?” „Am trăit deja într-o peşteră, mi-a răspuns Siluan. Trupul meu e peştera sufletului şi sufletul meu e peşteră pentru Duhul Sfânt. Şi mă bucur să slujesc noro­dul lui Dumnezeu, fără a ieşi din peştera mea.” [... ]

Cu toată înflăcărarea de a sluji fiecărei persoane, cu toată minunata sa smerenie şi bunăvoirea sa cea plină de dragoste, Stareţul Siluan vorbea cu autoritate des­pre cele dumnezeieşti. Vorbea despre Dumnezeu cu o uimitoare intimitate, în­tocmai cum un prieten vorbeşte despre un apropiat al său. „Îl cunosc pe Dumne­zeu; e bun, blând şi milostiv”, spunea el. Dragostea Stareţului, rugăciunea sa cu la­crimi, a acoperit păcatele păcătoşilor, a în­dreptat pe răufăcători, a îmbărbătat pe cei descurajaţi, a tămăduit bolnavii şi a poto­lit furtunile. Mărturiile pentru toate cele spuse le putem afla în această carte. [...] Ca răspuns la această recenzie, ierar­hul Nicolae, de asemenea, a spus într-o zi: „Sfinţii au străbătut cea mai lungă cale pe care fiinţa umană o poate străbate: aceea care duce de la iad la Paradis”.