Părintele Teofil Părăian s-a cuprins pe sine și ni s-a dăruit în multe cuvântări pe care le păstrăm în scris sau pe suporturi electronice. Unii ostenitori au întocmit colecții de ziceri ale Părintelui Teofil, adevărate podoabe de gând, spre folosul și bucuria celor care vor lua aminte la ele.
În ce mă privește, n-am cunoscut un alt Părinte Teofil decât cel pe care îl recunosc în cuvintele pe care ni le-a lăsat. Nu l-am cunoscut adică altfel decât spunea că trebuie să fie un călugăr: „blând, binevoitor și vesel”; nici altfel decât recomanda preoților să fie: „cu inimă de părinte, de frate și de prieten”. Pot, de asemenea, să confirm și eu că în inima părintelui Teofil sunt numai intrări și nicio ieșire, pentru că Părintele și-a pregătit, după cum zicea, „prieteniile pentru veșnicie”.
Prin urmare, cred că cea mai bună cale de a-l prezenta pe Părintele Teofil este de a pune în valoare propriile sale cuvinte. Dacă însă chipul părintelui Teofil, așa cum se regăsește el întipărit în conștiința și memoria celor care l-au cunoscut poate aduce cinstire Părintelui, pot să încerc la rândul meu să împărtășesc câteva amintiri.
L-am întâlnit prima dată pe Părintele Teofil în vara anului 1992, când am vizitat Mănăstirea Brâncoveanu de lângă Sâmbăta de Sus împreună cu câțiva prieteni. La vremea respectivă, deși eram interesat să primesc îndrumare duhovnicească, nu aveam un îndumător și nici nu pornisem spre Sâmbăta în intenția precisă de a găsi vreunul. Dezinteresul meu s-a vădit mai ales din faptul că am înțeles relativ târziu că Părintele pe care urma să îl întâlnim la Sâmbăta este nevăzător. De aceea, prima întâlnire cu Părintele Teofil a fost pentru mine o întâlnire neașteptată și nepregătită, dar care mi-a produs o puternică impresie.
M-am grăbit să revin la Mănăstirea Sâmbăta, de îndată ce am avut ocazia, ispitind oarecum imaginea pe care mi-o făcusem cu ocazia vizitei dintâi. Mă aflasem oare sub efectul unei surprize amplificate de emoția unei prime întâlniri, sau întrevedeam plinătatea unei minuni statornice? Cu această întrebare m-am întors la Mănăstirea Sâmbăta pentru a doua oară, având inima plină de dorința și nădejdea de a revedea același Părinte Teofil pe care îl cunoscusem cu puțin timp în urmă. Am aflat, cu ajutorul lui Dumnezeu, același Părinte Teofil, nu numai în întâlnirile din anul care a urmat, ci și în toate întâlnirile de mai apoi și în toate împrejurările vieții. În toate lucrurile l-am cunoscut statornic și de o admirabilă cumpătare, iar prin aceasta mi s-a părut că întrevăd o lucrare care nu poate fi numai omenească, ci și una întărită de harul lui Dumnezeu.
S-a spus despre Părintele Teofil, încă înainte de a ajunge la vârsta bătrâneții, că „nu are vedere, dar este luminat”. În urmă cu mai bine de zece ani, în cadrul unei conferințe organizate de ASCOR la Arad, un student a întrebat pe Părintele Teofil dacă nădăjduiește să recapete vederea în lumea aceasta. La această întrebare Părintele a răspuns: „Nu. Åži dacă în Împărăția Cerurilor Dumnezeu îmi va spune « Tu să rămâi așa cum ești » eu i-aș răspunde strigând « Slavă Å¢ie, Doamne, Slavă Å¢ie ! »”
Părintele Teofil s-a definit pe sine însuși ca un om al bucuriei și mă gândesc că mai ales așa va rămâne în conștiința celor care l-au cunoscut. De la Părintele Teofil am învățat și eu că bucuria este o îndatorire a omului credincios, pe care Dumnezeu de-abia așteaptă să o întregească și să o înmulțească. Dumnezeu, spunea Părintele, ne-ar da mai multă bucurie, atâta bucurie câtă putem noi duce, numai să trăim o viață pe care să o poată binecuvânta Dumnezeu. De aceea, celor care doreau să împărtășească bucuria sa, Părintele le dezvăluia: „întâi e datoria, apoi e bucuria!”
La adăpostul statornicei revărsări de bucurie a Părintelui Teofil, mi s-a părut că trece neobservat că, înainte de a fi un om al bucuriei, Părintele Teofil a fost un om al datoriei. Un om al datoriei călugărești, un om al datoriei ca slujitor al Altarului, un om al datoriei în toate împrejurările. Când l-am cunoscut eu pe Părintele Teofil, Părintele ajunsese deja la niște concluzii pe care le propunea celor care doreau să fie îndrumați de dânsul, iar osteneala pentru a le agonisi părea a fi de domeniul trecutului. Realitatea este însă că nevoințele Părintelui treceau de multe ori nebagate în seamă, cum ar fi simplul fapt că iarna petrecea ore în șir ascultând spovedaniile într-un paraclis neîncălzit. Aceast detaliu părea atât de ignorat, încât aproape părea să facă parte din tipic. Se poate ca viețuitorii Mănăstirii Brânconeanu să ne facă cunoscută mai bine nevoința Părintelui Teofil, dar chiar și așa, dacă despre alți trăitori ortodocși știm că s-au impus în memoria urmașilor mai ales pentru că s-au ostenit cu postul și cu privegherea, cu lucrul mâinilor sau răbdarea necazurilor, despre Părintele Teofil va fi mai dificil să ne reamintim vreo regulă de asceză precisă. S-ar putea chiar ca, odată cu trecerea timpului, multele dar puțin cunoscutele sale nevoințe să fie mai degrabă asimilate bucuriei, în așa fel încât Părintele să rămână în memoria noastră ca un „lucrător al bucuriei celei de Sus”.
Părintele Teofil înseamnă pentru mine și un minunat exemplu de ascultare duhovnicească față de duhovnicul și înaintașul său, Părintele Serafim Popescu. Peste tot unde a ținut cuvântări, Părintele Teofil a pus înaintea ascultătorilor persoana Părintelui Serafim, pomenind mai ales îndemnul acestuia: „să te depășești și să te dăruiești”, îndemn ce l-a împlinit el însuși, din pronie dumnezeiască. Într-adevăr, Dumnezeu a rânduit ca Părintele să-și depășească în multe privințe condiția, fiind hirotonit preot fără să se țină seama de neputința sa trupească. În felul acesta mai ales, ca părinte duhovnicesc și ca predicator, Părintele s-a dăruit tuturor celor care doreau să fie îndumați de dânsul sau căutau cuvânt de folos.
Printre cuvintele din Pateric pe care Părintele Teofil le repeta adesea se număra și zicerea Sfântului Antonie cel Mare: „Aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greșeala sa să o pună asupra sa înaintea lui Dumnezeu și să aștepte ispita până la ultima suflare”. Åži acest cuvânt l-a împlinit Părintele nostru Teofil, fiind, până în ultima zi de boală, de suferință și ispită, același Părinte Teofil, înmulțitor al bucuriei. Deși era pregătit pentru moartea pe care însuși o prevestise, boala și durerea neașteptată păreau să fie o ultimă încercare înaintea plecării sale. Dar chiar și așa, pe patul de suferință, dădea celor dragi încredințare că până la urmă „și viața asta o’ fost faină”.
Pentru cei care l-au cunoscut pe Părintele Teofil, nu este nici o îndoială că Părintele s-a mutat de la o viață frumoasă la viața cea desăvârșită. Se știe că Părintele Teofil nu se îndoia el însuși că va merge în rai, iar aceasta nu pentru faptele sale, ci pentru mila lui Dumnezeu, „care n-are pe nimenea de pierdut”. Astfel, trecerea la cele veșnice a Părintelui Teofil pare o mutare, într-o perfectă continuitate logică, din mănăstirea Sâmbăta – „tinda raiului și locul împlinirilor” –, în raiul lui Dumnezeu.
Pr. Cătălin Cordoș, Lyon

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team