În unul din ultimele lui interviuri - luat chiar în Franța, la Limours (reședința mitropolitului Iosif), în noiembrie 2008 -, și care e publicat integral în CD-ul omagial supliment la revista de față, Părintele începe prin a răspunde unei provocări:

Întrebare: „Părintele Teofil, la întrebarea Cine este Părintele Teofil?, majoritatea celor care v-au cunoscut ar răspunde: Un mare duhovnic., sau: Un mare părintele duhovnicesc. Dar ce spune Părintele Teofil despre el însuși?
Părintele Teofil: Daca e vorba să răspund la întrebarea cine sunt eu ca duhovnic, aș spune că sunt duhovnic mare, mic și de nimic. Mare, pentru cei ce mă ascultă; mic, pentru cei care nu mă ascultă; și de nimic pentru cei care mă ocolesc. […]

Părintelui Teofil i se făcuse, încă din această lune, ocara ca lauda și batjocura ca cinstea – după cum se spune la Pateric (Macarie, 2; Despre socotință, 47). Cu atât mai mult noi astăzi, la câteva luni de la trecerea sa la Domnul, putem să spunem ce știm și ce vrem a spune despre el: Părintele Teofil e unul și același în fața lui Dumnezeu. Pentru că ne e drag, o să-l lăudăm, zicem noi. Apoi, fără să vrem, laudele noastre sunt slabe, ca niște aripi neputincioase care ne fac de râs pentru că ne târăsc prin noroi, și pot apărea ocări și batjocuri în ochii unora.

Totuși, deși noi vorbim despre el - cu egoul nostru deci -, ne dăm seama nu doar că nu-l cunoaștem în fapt, ci și că, mai important, nu vorbim direct „despre Părintele Teofil”, ci „despre lucrarea harului lui Dumnezeu”, dată nouă prin Părintele Teofil.

Al meu Părintele Teofil

În 1992 mi-am început studiile de teologie la Sibiu. Aici l-am cunoscut pe Adrian C., și ne-am împrietenit. Adrian m-a dus prima dată la Părintele Teofil - cam cum l-a dus Filip pe Natanael la Domnul -, în toamna lui 1992. El și Radu D. (amândoi din Arad, azi clerici rugători ai Bisericii), prieteni din liceu și apoi ucenici în căutarea unui duhovnic, l-au „ales” pe Părintele Teofil în 1991, citind Convorbirile duhovnicești ale Părintelui Ioanichie Bălan. În anii aceea, 1991-1992, Părintele Teofil nu devenise încă celebru, nu era asaltat de oameni, iar Mănăstirea Sâmbăta era o oază de pace și liniște, cu toate că construcțiile noi din jurul bisericii vechi erau pe terminate.

Nu știu cum era Părintele Teofil atunci. Pur și simplu nu-mi amintesc decât foarte vag prima noastră întâlnire, atât de emoționat eram. Îmi amintesc însă bine că m-a oprit de la Sfânta Împărtășanie, fără ca să știu de ce, sau poate tocmai pentru că nu știam de ce! Dar la Teologie la Sibiu, se formase, tot pe atunci, un mic grup în jurul episcopului vicar Serafim (azi mitropolitul Serafim), în care se vorbea, între altele, despre viața duhovnicească și despre importanța Împărtășirii cu Trupul și Sângele lui Hristos. Cum și eu gravitam cum puteam pe acolo, după câteva săptămâni m-am dus înapoi la Părintele Teofil și i-am spus: „Părinte, știți, de câte ori particip la Sfânta Liturghie tânjesc și eu să mă împărtășesc”. Iar el mi-a răspuns simplu: „Păi, bine, dacă vrei, sigur, împărtășește-te”. Așa a început pentru mine relația de duhovnicie cu Părintele Teofil. Apoi am început să merg din ce în ce mai des la Sâmbăta, uneori și de 2-3 ori pe săptămână. Părintele transmitea bucurie și pace și firesc și înțelepciune. Iar eu mă cuibăream lângă el cât de des puteam. Când ieșeam de la spovedanie parcă și aerul și lumina și natura aveau altă strălucire și altă consistență.

Odată, ținându-mă de braț cum făcea, pe drumeagul unde așteptam o mașină de ocazie ca să mă întorc le Sibiu, mi-a zis ca din senin: „Noi cuvintele le înțelegem, dar nu și puterea lor.” Nu am îndrăznit să-l întreb ce a vrut să spună, și cuvintele acestea ale lui m-au urmărit ani de zile. Azi cred că poate făcea o parabolă după un alt cuvânt din Pateric, de la Avva Antonie (apoftegma 28):

„Au venit nişte fraţi la avva Antonie şi au pus înaintea lui un cuvânt [pasaj] din Levitic. Deci a ieşit bătrânul în pustie şi a mers avva Ammona pe urma lui în ascuns, ştiindu-i obiceiurile. Şi, după ce mult s-a depărtat bătrânul, stând la rugăciune, a strigat cu glas mare: « Dumnezeule, trimite pe Moise ca să mă înveţe cuvântul acesta! » Şi a venit lui glas vorbind cu dânsul. Deci a zis avva Ammona: « Glasul care vorbea cu dânsul l-am auzit, dar puterea [sensul] cuvântului n-am înţeles-o ».”
Cu cât înaintăm în viața în Hristos, cu atât cuvântul lui Dumnezeu devine mai plin de putere de viață. Pentru că cuvintele sfinte sunt direct legate de Cuvântul-Hristos. Și Marcu Ascetul zice (Despre legea duhovnicească, c.190, în: Filocalia, vol.1): „Domnul e ascuns în poruncile Sale. Și cei ce-L caută pe El, îl găsesc pe măsura împlinirii lor.”

În toamna anului următor am plecat la București, și de acolo mergeam cam o dată pe lună să-l văd pe Părintele. El, la rândul lui, când avea drum prin București adesea găzduia la noi. Cu Adrian C. sau cu Sabin V. profitam de prezența lui, ca să-l întrebăm de toate, să-i luăm interviuri, să-l înregistrăm, dar și să transcriem conferințele sau interviurile lui. Așa ne-am îmbibat de el, deși el era de părere că fiecare e unic și diferit, și povestea adesea cum se hârjonea cu Părintele Serafim (Popescu): „Vrei să fie doi Serafimi? Nu, unul e Serafim, celălalt e Teofil”. Mai târziu a venit și vremea ca să fim „diferiți” de Părintele Teofil, fiecare pe calea lui.

În aprilie 1996, întorcându-se de la niște conferințe, Părintele s-a oprit pe la Techirghiol ca să vorbească cu Părintele Arsenie Papacioc. Cum avea obiceiul, a înregistrat discuția dintre ei, pentru uzul personal. Dar, ajuns la noi în București, ne-a dat să o ascultăm. Este fascinantă această convorbire duhovnicească între doi mari duhovnici! Mai târziu, ea a stat la baza uneia din cărțile sale importante: Amintiri despre duhovnicii pe care i-am cunoscut (Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2003).

Apoi, ne-au separat 2.000 km. Apoi, Părintele a murit și s-a dus la Domnul.

Să se roage pentru noi!

Pr. Iulian Nistea