Suntem la începutul vieții publice a Domnului: tocmai S-a întors din ținutul Gherghesenilor unde a slobozit un îndrăcit de înfricoșata stăpânire a duhurilor rele și Se întoarce acasă, adică la Capernaum. Mulțimea galileenilor, care se uimesc de cele ce face și spune Domnul, Îl așteaptă.

Atunci se petrece o întâmplare surprinzătoare pentru că este vorba de fapt de două întâmplări concomitente, care se împletesc și care amândouă privesc două femei, o femeie în vârstă și o copilă și care se referă amândouă la cele două consecințe de căpătâi ale păcatului omenesc, anume boala și moartea. În afară de faptul că Hristos săvârșește două mari minuni aproape în același timp, apropierea dintre cele două evenimente poartă în ea o învățătură teologică de seamă. Cele trei evanghelii sinoptice le notează (Mt. 9, 18-25- care e mai puțin precis - și Mc. 5, 21-43).

În primul rând e vorba de o dramă familială, o fetiță de aproape 12 ani este pe moarte iar tatăl ei vine să se arunce la picioarele lui Iisus pentru a-L ruga să vină în casa lui. Sf. Matei și Sf. Marcu spun: ca să-Åži pună mâinile asupra ei și ea să trăiască. Acest om nu este oricine, este Iair, mai-marele sinagogii din Capernaum (1), adică cel care se îngrijește de acel loc sfânt, chiar acel loc în care rabbi Ieshouah a venit să învețe poporul și unde a vindecat un îndrăcit (Lc 4, 33-37) și unde probabil a vindecat și pe omul cu mâna uscată (Lc 6, 6-11). Această fetiță care se luptă cu moartea este omenirea căzută care a rămas în copilărie, neputând să ajungă la maturitate din cauza seminței morții pe care o poartă în ea. Iar cei care sunt împrejur nu o pot scăpa: Omul fără Dumnezeu este neputincios.

Domnul se duce la căpătâiul ei deîndată. Trebuie să observăm disponibilitatea, împreună-pătimirea și înțelegerea de care face dovadă Hristos pentru oameni, pentru toată omenirea suferindă. Cei care Îi vor urma nu vor fi mereu asemenea Lui …Dar mulțimea Îl împinge atâta, încât I-e greu să înainteze. Iar această întârziere este importantă pentru urmarea întâmplării.

Prima consecință, cu totul neprevăzută, este că o altă bolnavă va încerca să se folosească de prilej pentru a căpăta vindecare. Aici este vorba de o femeie adultă, care suferă de o scurgere de sânge permanentă (2). Cum femeia suferă de 12 ani, se poate înțelege că e în vârstă (în Antichitate, la vârsta de 40 de ani, oamenii se consideră ca fiind deja bătrâni). Boala sa are și un înțeles duhovnicesc: pierderea de sânge semnifică pierderea vieții și deci pierderea Duhului, după cum se spune în Vechiul Testament (3). Îndată după căderea Omului și alungarea lui din grădina Edenului, Eva a zămislit fii în dureri și cu pierdere de sânge (placenta), apoi Cain l-a ucis pe Abel, al cărui sânge s-a răspândit pe Pământ (4). Prima consecință – tragică – a păcatului Omului este pierderea harului Sfântului Duh, și deci pierderea vieții. Această bătrână bolnavă reprezintă alt aspect simbolic al păcatului: omenirea este îmbătrânită de păcat, urâțită, neputincioasă, bolnavă.

Aceste două femei simbolizează păcatul în antinomia lui: omenirea a rămas în copilărie – nu s-a desăvârșit – și, în același timp, e îmbătrânită – neputincioasă și urâțită. Hristos va învia la 33 de ani, ceea ce este exact contrariul sau mai degrabă antidotul, deoarece la 33 de ani omul este încă în puterea vârsei și, în același timp, a dobândit maturitate. Este vârsta desăvârșită și veșnică a Omului renăscut și înnoit.

Femeia cu scurgerea de sânge este în vârstă și greu bolnavă, dar are o intuiție duhovnicească remarcabilă. Își spune: acest rabbi este atât de neobișnuit încât dacă voi reuși să-I ating, fie doar și poala veșmântului Său, mă voi vindeca. Se arată o urmașă demnă a lui Moise: poalele simbolizau curgerea harului care vine de sus și coboară până la pământ. Hristos însuși, prin Duhul Sfânt, ceruse lui Moise să pună franjuri la veșmintele evreilor credincioși (5). Se apropie prin spate, pentru a nu fi văzută și atinge poala hainei lui Mesia: și se vindecă pe dată.

Hristos ne dă aici o învățătură teologică de căpătâi. Spune:Cine s-a atins de Mine? Apostolii rămân mirați, nedumeriți, iar Petru Îi spune: Ai văzut mulțimea care Te împinge, cum poți să întrebi așa ceva ? Dar Domnul insistă: nu este mulțimea : CINEVA M-a atins, căci am simțit că o putere a ieșit din Mine. Puterea care a ieșit din El, sunt energiile dumnezeiești necreate, care sunt un aspect al firii dumnezeiești, diferite de firea lui Dumnezeu care nu poate fi cunoscută, energii în care Dumnezeu creează și Se arată.

Dar aceste energii nu sunt în nici un caz o emanație naturală a dumnezeirii: ele sunt pe deplin conștiente. Hristos este perfect conștient că o putere a ieșit din El: Duhul Sfânt a transmis această energie care iese din Hristos acestei femei pentru credința ei; dar Hristos este pe deplin conștient de aceasta (ca și Duhul de altfel). Energiile dumnezeiești nu sunt o parte din Dumnezeu: Dumnezeu este pe de-a-ntregul prezent în energiile Sale. Am putea să spunem mai degrabă că sunt o modalitate a Ființei dumnezeiești, un act liber al lui Dumnezeu care dăruiește Harul Său (6). Aceste energii sunt cele care îndumnezeiesc pe Om (7).

În sfârșit, Hristos ajunge la casa lui Iair. Dar fetița murise. Ceea ce pare a fi o nenorocire se va schimba într-o mare fericire pentru toată omenirea: din fericire pentru noi, Hristos nu a fost acolo mai devreme! (după cum a spus El însuși cu privire la Lazăr). I s-a spus atunci tatălui să nu mai deranjeze pe Învățătorul, dar Hristos dă la o parte acestea și spune lui Iair: Nu te teme: crezi numai și se va mântui. Nu sunt numai doctorul celor bolnavi, sunt Cel care dă viața, care înviază pe cei morți. Hristos îndepărtează mulțimea zgomotoasă și înlăcrimată. Intră în casă numai cu părinții și cu triada apostolică (Petru, Iacob și Ioan) ca martori. Dar chiar înainte de a intra, spune către mulțime aceste cuvinte uimitoare, pe care le-a mai spus și despre Lazăr: Nu a murit, ci doarme (8), ceea ce face pe unii să-și râdă de El.

Este adevărat că somnul este un simbol al morții, pentru că se pierde conștiința. Dar nu aici stă adevăratul înțeles. Domnul vrea să spună acestea: dacă Eu, Ziditorul Cerului și al Pământului, sunt aici prezent în această casă, moartea acestei fetițe nu este decât un somn, căci Eu sunt stăpânul vieții și al morții și, cu un cuvânt, pot să o trezesc, să o ridic din moarte. Åži asta face deîndată Domnul. O ia de mână și spune: Copilă, scoală-te! (în textul grec și cel latin termenul este: Înviază! (9). Regăsim acest gest al Domnului în icoana Învierii, în care trage pe Adam și pe Eva din prăpastia Iadului veșnic. Fetița a înviat și o dă părinților săi.

În Evanghelie, există această frumoasă expresie: Åži s-a întors duhul ei în ea și s-a sculat copila.

Când sufletul omului se întoarce în trupul său, trupul recapătă viață, iar Omul își regăsește integritatea: redevine trup și suflet viu. Dar această minune nu este cu putință decât prin venirea Duhului Sfânt. El este învierea celor morți. Iată de ce, probabil, Domnul folosește termenul duh și nu suflet (10): este vorba de sufletul înduhovnicit prin prezența Duhului Sfânt.

Père Noël TANAZACQ
(Paris)
 

1. Ruinele acestei sinagogi se pot vedea încă. Am fost în pelerinaj în acele locuri în 1988.
2. Este vorba despre sângerări foarte grave, cu scurgere permanentă, aducătoare de mare slăbiciune și care nu puteau fi tratate.
3. Sufletul trupului se află în sânge (Lev. 17, 11): Orice om care are o scurgere de sânge este necurat după lege (Lev.15, 25-27). Femeia cu scurgerea de sânge nu avea deci dreptul să se amestece cu poporul, de unde purtarea ei ferită și temătoare.
4. Pentru a spăla acest păcat simbolic, Sângele lui Hristos va curge de pe Cruce până în pământ.
5. În cele patru colțuri ale hainei lor (Num 15, 38). De aceea în Orient veșmintele preoțești (stiharul) au franjuri, ca și etolele (epitrahilele) și palliumurile (omofoarele).
6. Jean Meyendorff: Saint Grégoire Palamas, 1959, p. 45.
7. Sf Grigorie de Nyssa (+394) iar apoi Sf Maxim Mărturisitorul (580 – 666) vorbiseră despre acestea în filigran, dar mai ales Sf. Grigorie Palamas (1296-1359) a fost cel care a explicitat și formulat doctrina ortodoxă, mai ales la cele două sinoade din 1341 și 1351.
8. Lazăr a adormit, Ioan 11, 11
9. Greacă: egeïrou. Latină: surge, de la surgere care dă surrexit (s-a sculat). Sf Marcu, care era secretarul lui Petru, pomenește cuvântul exact al Domnului în aramaică: Talitha koum.
10. Greacă: pneuma și latină: spiritus, pe când adesea folosește termenul suflet în Evanghelie (greacă: psyhê; latină: anima)