Scena se petrece după izbăvirea copilului îndrăcit și mut¹ (imediat după Schimbarea la Față) și înaintea vindecării femeii gârbove² într‑o zi de sâmbătă. Ne aflăm probabil la începutul celui de‑al treilea an de misiune a lui Hristos. Sf. Luca este singurul care o istorisește.

Contextul este derutant, ca de multe ori la Sf. Luca, pentru că Domnul istorisește această pildă după o convorbire cu galileenii despre nişte evenimente dramatice recente, convorbire fără legătură cu pilda, al cărui loc nu este precizat. Se pare deci că există un hiatus în textul evanghelic. În schimb, tradiția situează scena în Galileea, în apropiere de Sefet³, într‑un moment în care Apostolii se întorc din misiune și Îi arată Domnului „izbânzile” lor (minunile pe care le‑au făcut, oamenii pe care i‑au convertit) și înfrângerile (mai ales față de păcătoșii nepăsători). Atunci Hristos le va istorisi această scurtă pildă, pentru a‑i încuraja să stăruiască, lucru mult mai plauzibil decât ce lasă să se înțeleagă textul Sf. Luca.

După cum face adesea, Domnul folo-sește simboluri agricole, pentru că trăiește în sânul unei societăți agro‑pastorale, iar aceste simboluri sunt grăitoare pentru oamenii locului.

„Omul” despre care e vorba este un mare proprietar de pământuri, care are o vie în mijlocul căreia sunt sădiți pomi fructiferi, dintre care ni se vorbește doar despre un smochin. Acest tip de cultură, care asocia via și pomii fructiferi, era foarte cunoscut în antichitate și este încă practicat, pentru că cei doi arbuști își fac bine reciproc, iar roadele lor sunt complementare în alimentație. Însă putem deja să remarcăm aici o particularitate stranie: cultura viei, care este foarte veche, se făcea adesea „pe înălțimi”, adică agățată de copaci, o technică cunoscută la greco‑romani, și deci și la evrei, și care a rezistat multă vreme. Mulți arbori au fost folosiți, dar niciodată smochinii, care se aflau în fața caselor sau în grădini, pentru că făceau umbră și aduceau fructe plăcute și răcoritoare. Asta înseamnă că stăpânul a sădit în mod deliberat acest smochin în mijlocul viei sale. Iar pentru a‑și cultiva via, el avea probabil mulți muncitori, dintre care doar unul este numit: un vier. Din când în când (cel puțin o dată pe an), stăpânul vine să vadă dacă acel smochin dă roade, ceea ce arată că se interesează de copacii pe care i‑a sădit. Trebuie să spunem că via nu pune nicio problemă, adică ea produce vin, și cu siguranță un vin bun, căci muncitorul este un meseriaș priceput la vie și la vinificație, dar nu la livezi.

Înainte de a aborda conținutul duhovnicesc al pildei, trebuie mai întâi să vorbim despre simbolismul viei și al smochinului, extrem de important în toată Biblia.

Via a însemnat întotdeauna, în Biblie, poporul lui Israel și Biserica (predestinați să devină una): prorocul Isaia (secolul al VIII‑lea î. Hr.) cântă Cântarea Viei (Is. 5, 1‑7), în care se găsește această frază admirabilă: „Via Domnului Savaot este casa lui Israel, iar oamenii din Iuda sunt sădirea Sa dragă.”. Hristos Însuși preia acest simbolism în pilda vierilor ucigași⁵, însă acolo prorocește uciderea Sa ca Fiu al Stăpânului, iar la sfârșit, în răspunsul Său către „marii preoți și bătrâni”, prorocește limpede Biserica și pedeapsa lui Israel.

Smochinul, care este omniprezent în Israel și adesea menționat în Evanghelie, simbolizează „Legea” („Tora”) și Sinagoga. Este un copac minunat, cu frunziș mare și bogat, dar ale cărui fructe nu se văd, pentru că sunt ascunse de frunze, iar anumite soiuri sunt neroditoare. Sf. Efrem Sirul zice: „smochinul este sinagoga”⁴. Sf. Ambrozie de Milano adeverește lucrul acesta și spune o frază foarte frumoasă: „[…] comparația cu acest copac se aplică foarte bine sinagogii, [...] ai cărei dascăli, neroditori în lucrare, se mândresc cu cuvintele lor ca și cu un frunziș bogat”⁵. „Dascălii Legii” (rabinii) s‑au mândrit cu falsa lor știință, formală și juridică, și s‑au ascuns în spatele „frunzișului” Legii pentru a‑L respinge pe Cel care era Creatorul ei, Cuvântul Tatălui. Sinagoga evreilor este neroditoare, pentru că nu L‑a primit pe Mesia, Fiul lui David, Iisus Hristos. Vedem o împlinire uimitoare a acestei pilde atunci când Hristos va blestema un smochin fără roade, care se va usca pe dată, ca urmare a pedepsei dumnezeiești (Mt 21, 19)⁶. Smochinul amintește și de faptul că primii noștri părinți, Adam și Eva, după ce nu au ascultat de Dumnezeu și au văzut că sunt „goi” (adică lipsiți de lumina dumnezeiască necreată, în care erau înveșmântați din fire), și‑au cusut frunze de smochin pentru a se acoperi. Aceste frunze care le acopereau „mizeria” reprezentau vorbăria autojustificării lor, adică refuzul pocăinței⁷ (Fac 3, 7, 10).

Aceste simboluri ne ajută să înțelegem pilda.

Proprietarul domeniului este Tatăl ceresc. El este cel care a ales să sădească via și smochinul. Via simbolizează Biserica. Faptul că smochinul a fost sădit în mijlocul viei amintește rolul dintâi al lui Israel, a cărui chemare era de a‑L zămisli pe Mesia, pentru a deveni apoi Biserica tuturor neamurilor. Vierul este Hristos. Faptul că smochinul nu dă roade simbolizează refuzul lui Israel de a‑L primi pe Iisus din Nazaret ca Mesia. Sinagoga, respingându‑L pe Hristos, nu poate să dea roade. Vedem de‑a lungul întregii Evanghelii cum membrii Sinedriului, cărturarii și fariseii, se acoperă plini de mândrie cu frunzele Legii – fără a o pune în aplicare –, pentru a‑L respinge pe Cel care a creat‑o. „Iată, trei ani sunt de când vin și caut rod în smochinul acesta și nu găsesc.” Sunt cei trei ani de misiune a lui Hristos și respingerea Sa de către Israel, prin Sinagogă și Sinedriu. Tatăl rostește atunci o judecată: „Taie‑l”, fă‑l bucăți și arde‑le. Acest copac nu este de niciun folos, pentru că nu lucrează împreună cu Mine, nu face voia Mea. Face pământul „neroditor”, adică sterp, pentru că nu Îl zămislește pe Mesia (omul a fost scos din pământul‑mamă pentru a se asemăna cu Dumnezeu și spre a ridica universul până la Dumnezeu, pentru a‑l transfigura). Termenul „a tăia” este înfricoșător: înseamnă că, în fapt, copacul este despărțit de pământ și de rădăcinile sale, de seva sa, reprezentând o moarte iremediabilă, iadul. Ceea ce amintește de prorocia Sf. Ioan Botezătorul: „Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.” (Mt 3, 10).

Însă lucrul absolut uimitor și remarcabil este că vierul ia apărarea smochinului. Hristos ia apărarea poporului Său: Tată, mai așteaptă puțin, încă nu Mi‑am sfârșit misiunea. Se află la două treimi din misiunea Sa și încă nu a răbdat Pătimirile, deci zice: lasă‑l și anul acesta [al morții și învierii Mele]. Îl voi îngriji, îl voi uda, voi „pune gunoi”, adică îngrășământ, care aici este simbol al harului. Sf. Ambrozie comentează: voi „străpunge uscăciunea inimii lor cu sapa apostolică”. Poate Israel se va pocăi? Poate Mă va recunoaște ca Mesia, Mântuitorul său? Dacă nu,facă‑se voia Ta⁸: „îl vei tăia”. Fiul rămâne pe deplin ascultător Tatălui Său, în același timp fiind și avocatul nostru, Mângâietorul nostru.

De fapt, în această scurtă pildă, în câteva cuvinte, Hristos spune ce face, propria Sa lucrare prezentă, motivul pentru care a venit în această lume. Însă Apostolii nu vor înțelege asta decât după pogorârea Sfântului Duh. La fel și noi, în vreme ce Sinagoga rămâne oarbă și surdă.

Cu toate acestea, pilda poate să se aplice, in fine, și Bisericii și fiecăruia dintre noi: suntem oare o vie care dă nectar dumnezeiesc sau un smochin neroditor?