Numai Sf. Marcu și Sf. Luca istorisesc evenimentul, însă versiunea Sf. Marcu este completă (Sf, Petru, a cărui Evanghelie Marcu a consemnat‑o în scris, a fost martor ocular).

Scena se petrece după Intrarea lui Hristos în Ierusalim (Floriile) și înaintea prorociei Domnului asupra distrugerii Templului și a Sfârșitului Vremurilor, deci cu puțin timp înaintea Pătimirii Sale. Domnul trece prin clipe cumplite, pentru că antagonismul între El și „evrei” este la apogeu şi trăiește o adevărată Pătimire morală. Hristos se află în Templul din Ierusalim și are nevoie de mult curaj pentru a continua să meargă acolo spre a învăța, întrucât ura membrilor Sinedriului, care deja L‑au osândit la moarte, este palpabilă. Știm precis unde se petrec toate acestea: în pridvorul² femeilor³, accesibil tuturor israe-liților, bărbați, femei și copii. Acesta era imens (puteau încăpea în el 6000 de persoane) și se afla în inima religiei evreiești publice, acolo unde se petreceau toate actele rituale publice. Poate din această pricină se afla acolo și „Vistieria Templului”, 13 „trunchiuri” în formă de șofar (o trompetă ritualică), în care pelerinii puneau daruri în bani.⁴ Această comoară era uriașă⁵, pentru că la cele trei sărbători cu pelerinaj⁶ (Paști, Rusalii, Sukkot [Corturile]) veneau acolo între 100 000 și 200 000 de pelerini din tot Israelul și din diaspora.

Hristos șade⁷ în fața unuia din trunchiuri și se uită la ce se petrece: vede că mulțimea vine să arunce bani în vistierie, mulți fiind bogați, deci dau mulți bani. De unde știe că sunt bogați? Desigur, după veșmintele lor bogate (acoperite de podoabe și de bijuterii) și după purtarea lor. Apoi vede o „văduvă sărmană”⁸ apropiindu‑se. Este posibil ca văduvele în Israel să fi purtat o îmbrăcăminte anume, care arăta starea lor de văduvie. Cât despre sărăcie, aceasta se vede de la sine. Situația femeilor în antichitatea greco‑romană, mai ales în Israel, nu avea nimic de invidiat: o femeie trecea de la tutela tatălui său la cea a soțului, apoi, devenind văduvă, la cea a fiului mai mare, dacă avea norocul să aibă un fiu. Evanghelia aduce drept mărturie învierea fiului văduvei din Nain: aceasta plânge atât de tare, încât nu‑L vede pe Hristos. El este Cel care o mângâie. Iar Domnul vede că această femeie sărmană aruncă un dar foarte mic în trunchi: „doi bani, adică un codrant⁹”. Banul era cea mai mică monedă greacă și romană, de bronz, şi avea deci foarte puțină valoare.¹⁰ Hristos, care prin puterea Sa dumnezeiască citește în inimi, Își cheamă ucenicii pentru a le da o învățătură duhovnicească: ea a dat mai mult decât toți ceilalți, căci aceia au aruncat din prisosul lor, dar ea a dat tot ceea ce avea, „toată avuția ei”.

Ce lecție duhovnicească minunată dată Apostolilor și întregii omeniri! Nu valoarea numerică a darului este importantă, ci duhul în care acesta este făcut și ceea ce reprezintă el pentru persoana care îl face. În cazul de față, această văduvă sărmană se lipsea de cele necesare pentru a‑I aduce un dar lui Dumnezeu. Este aproape ca și cum I‑ar fi dat propria viață. În timp ce ceilalți nu se lipseau de nimic dând şi nu făceau niciun efort. Însă darul femeii sărmane este cel care I‑a fost plăcut lui Dumnezeu.

Aproape imediat după aceea, Hristos va proroci dărâmarea Templului, care fusese construit pentru a‑L primi, dar care Îl respinsese, și care devenise, deci, nefolositor. Inima acestei văduve devenise templul lui Dumnezeu: ea nu va fi distrusă niciodată.

Hristos nu i‑a spus niciun cuvânt văduvei și nu i S‑a arătat, pentru că ea plinea Legea în duh și adevăr și făcea, fără a ști, ceea ce El însuși învăța. Inima ei era gata să Îl primească pe Dumnezeu. Însă la judecată, după moartea ei, Dreptul Judecător i‑a spus: vino de‑a dreapta Mea cu cei drepți; intră în Împărăția Tatălui Meu.