Mai întâi să vedem cum se situează această întâmplare în viața publică a Domnului și în contextul evreiesc al acesteia. Lucrurile se petrec imediat după chemarea lui Levi (viitorul apostol Matei) la postul de vamă din Capernaum, și deci la începutul misiunii lui Hristos, cu puțin timp înainte de Cuvântul Său de început (deși Matei, care istorisește propria sa chemare, situează evenimentele după predica de pe munte, ceea ce pare imposibil, pentru că cei doisprezece erau cu toții de față la ea). Apoi se pare că Sf. Luca este cel mai precis: Levi „a făcut un ospăț mare în casa sa”, cu toți prietenii săi vameși, în jurul lui „Iisus și a ucenicilor Săi”. Sf. Matei spune simplu „în casă”, iar Sf. Marcu „în casa lui”, ceea ce este imprecis, pentru că ar putea să fie vorba despre casa lui Hristos, care se instalase cu ucenicii Săi la Capernaum  (după ce fusese izgonit din Nazaret). Acest ospăț poate părea normal în vremurile noastre, dar era cu totul neobișnuit în Israel, în societatea evreiască, și va provoca un conflict cu apărătorii iudaismului oficial.

Pentru a înțelege, este necesar să amintim cine erau vameșii și ce zicea Legea lui Moise despre această categorie socială. Capernaum era un mic oraș pe malul mării Galileei, la 4 km. vest de gurile Iordanului, deci la granița celor două state vasale romanilor, Tetrarhia lui Irod Antipa¹, Galileea, și cea a lui [Irod] Filip, Itureea și Gaulanitida, care începea la est de Iordan. Acolo se afla un post de vamă unde se percepeau impozitele indirecte. Cei care le colectau erau „vameși”, colectori de impozite indirecte pentru romani, erau evrei care aparțineau corporațiilor autorizate să perceapă plățile către stat.² Acești vameși erau considerați nişte păcătoși publici³, din cauza legăturilor lor cu ocupantul păgân (primeau bani necurați, idolatri⁴) și pentru că aveau un gen de viață elenizată, luxoasă (ca un fel de „noi bogați”); atrăgeau ura și pentru că se străduiau să colecteze mult mai mult decât dăduseră statului⁵, și erau adesea necinstiți.

Vameșii erau evrei, desigur, dar erau asimilați cu păgânii, datorită apropierii lor de aceștia și de felul lor de viață: erau deci considerați de Legea lui Moise ca necurați, din punct de vedere ritualic, ca și păgânii (care adorau idoli), ereticii (ca samarinenii) sau leproșii. Un evreu evlavios nu le vorbea, nu‑i atingea, nu intra în casa lor, nu mânca împreună cu ei, ca să nu se spurce.⁶ Când „cărturarii⁷ și fariseii⁸” (Mc) văd că rabbi Iisus din Nazaret, care este deja foarte faimos prin minunile și învățăturile Sale, participă la un ospăț cu vameși, și probabil în casa unui vameș, sunt extrem de șocați: „cârtesc” (Lc) împotriva Lui. Dar nu îndrăznesc să‑I spună asta, sau nu se pot apropia de El, pentru că e așezat cu siguranță în locul de cinste, la ospăț. Ei se plâng atunci unora dintre ucenicii Săi, ca ei să‑L certe: „Pentru ce mănâncă Învățătorul vostru cu vameșii și cu păcătoșii?”⁹.

Acestui reproș „oficial”, care putea părea conform cu regulile iudaismului, i se adaugă și faptul, ascuns, că au fost de la început invidioși pe faima celui pe care‑L considerau ca pe un „mic rabbi provincial”, pentru că atrăgea mulțimile și făcea minuni mari. Invidia lor¹⁰ se va transforma curând în ură. Au găsit un unghi de atac pentru a‑L calomnia, pentru a le arăta tuturor că nu este un bun evreu, pentru că încalcă Legea lui Moise, și deci că nu este Mesia. Este un moment grav și important pentru Iisus, fiindcă aparențele sunt împotriva Lui și nu poate să rămână tăcut în fața acestui atac public. Însă Iisus „a auzit” aceste cârteli, și le va răspunde cu glas mare celor care Îl înfruntau, Israelului și întregii omeniri, arătând cugetele Tatălui Său ceresc, care L‑a trimis în lume: „N‑au trebuință de doctor cei sănătoși, ci cei bolnavi.”. Bunul simț dumnezeiesc închide gura mincinoșilor. Vă considerați ca fiind sănătoși, dar Mă respingeți, pe Mine, singurul doctor al sufletelor și al trupurilor, Mântuitorul lumii: nu aveți deci nevoie de Mine, și nu voi putea face nimic pentru voi. Am venit să îi vindec pe cei care se socotesc bolnavi, duhovnicește sau moral, și care Mă primesc. Am venit pentru ei. Căci nu se poate vindeca cineva dacă nu se socotește bolnav și dacă nu îl primește pe Doctor. Și citează acest loghion dumnezeiesc, prorocit de Oseea cu opt veacuri înainte: „milă voiesc, iar nu jertfă”¹¹. Acest lucru vrea să spună că ceea ce contează este intenția adâncă a inimii și nu actele ritualice, care pot rămâne exterioare și formale. Dacă vă socotiți drepți, ar trebui să întindeți mâna celorlalți, după cum a făcut Dumnezeu cu voi, și să bateți din palme la faptele Mele. Și confirmă prin acest loghion, care iese din însăși gura lui Dumnezeu, a Lui, Cuvântul Tatălui: „Nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință.”.

Aici Hristos ne revelează intenția dumnezeiască prin care a venit în lume: să îi mântuiască pe toți oamenii, după cum va spune Sf. Pavel. Înțelegem mai bine de ce Domnul a făcut așa chemându‑l pe Levi să‑L urmeze: această împrejurare I‑a îngăduit să le arate tuturor un adevăr dumnezeiesc capital, cugetul adânc al Tatălui Său, care reînnoiește pe deplin relația noastră cu Dumnezeu. Dacă l‑ar fi chemat pe Levi în taină, în casa Lui, în mijlocul celor unsprezece apostoli, lucrul acesta nu ar fi fost cu putință.

Cărturarii și fariseii, cele două grupări din alcătuirea Sinedriului, sub autoritatea preoților, nu vor înțelege asta, din pricina formalismului lor religios¹², din invidie şi din voința de putere. Până la sfârșitul misiunii Sale Îl vor prigoni pe Hristos, Îl vor huli, Îl vor calomnia și în cele din urmă Îl vor osândi la moarte, făcând să fie torturat și ucis. Dar chiar prin moartea și învierea Sa Hristos îi va vindeca pe toți bolnavii și va mântui toți oamenii, cel puțin pe cei care vor accepta să fie vindecați și mântuiți. Căci Dumnezeu nu Se impune niciodată: El doar Se propune. În cele arătate aici avem o frumoasă imagine a acestui lucru.

Fiecare cuvânt al lui Hristos este valabil pentru toți oamenii. Să fim cu grijă! Să veghem să nu fim „cărturari și farisei” lăuntric, în duh: să nu uităm mila.