Alegerea acestei pericope la începutul timpului de după Rusalii poate părea surprinzătoare, pentru că este vorba despre o Evanghelie cu caracter „istoric”, care se înscrie în istoria mântuirii și ne‑am aștepta să o găsim mai degrabă între teofanii și la începutul ciclului pascal. La prima citire, pare ușor de înțeles. Åži totuși, aceasta nu e decât o aparență, căci s‑ar părea că există o contradicție între Sf. Matei și Sf. Ioan, care relatează o primă întâlnire a lui Hristos cu Andrei și cu Petru, pe malul Iordanului, în comunitatea din jurul Sf. Ioan Botezătorul.

Înainte de a aborda această dificultate, trebuie să resituăm evenimentul în contextul său.  Suntem la începutul vieții publice a Domnului, care tocmai a petrecut 30 de ani la Nazaret, pregătindu‑Se pentru misiunea Sa – ca om – în tăcere și discreție. Primul său act public a fost de a merge în Iudeea, pentru a Se boteza de către Ioan în Iordan și pentru a se arăta ca Mesia – Hristos. Apoi îl biruie pe Satan, ca om, în timpul ispitirii sale în pustiu. Se întoarce apoi în Galileea¹, dar părăsește Nazaretul, pentru că aici nu este primit ca proroc (Lc 4, 16‑30), și pleacă să se instaleze definitiv la Capernaum², pe malul Mării Galileii (Mt 4, 13‑16). În acest moment începe să predice.

Atunci, „pe malul Mării Galileii”³ (Mt 4, 18 și Mc 1, 16), Iisus cheamă pe primii patru ucenici, eveniment raportat de către cele trei Evanghelii Sinoptice. Istorisirile lui Matei și Marcu (adică ale lui Petru, care este unul dintre participanții la această scenă) corespund, în timp ce aceea a lui Luca este destul de diferită și comportă un eveniment foarte important, care este pescuirea minunată⁴. Totul începe aproape banal: Domnul se plimbă pe malul lacului; vede doi pescari care aruncau „mreaja”⁵, doi frați: Simon⁶ și Andrei. El îi cheamă: „Veniți după mine [„urmați‑mă”, adică veniți în urma Mea] și vă voi face pescari de oameni”. Aici recunoaștem minunata pedagogie a lui Hristos: El pleacă de la ceea ce este concret, material, văzut, pentru a ne duce la înțelesul duhovnicesc, invizibil. Pescarii lasă totul (barca și plasele) și‑L urmează. Îl cred pe cuvânt. Apoi Domnul merge puțin mai departe și vede altă barcă cu doi frați, Iacob și Ioan, care „descurcau mrejele”, cu tatăl lor, Zebedeu, și cu niște muncitori (zilieri). Îi cheamă și pe Iacob și Ioan, care lasă totul (pe tatăl lor dimpreună cu muncitorii, barca, plasele) pentru a‑L urma. De la Sf. Luca știm că Iacob și Ioan erau tovarășii lui Simon. Cu toții aveau o mică afacere familială, al cărei patron era Simon⁷.

Înainte de a ajunge la problema dificilă a prezenței acestor persoane în preajma – și probabil în comunitatea – lui Ioan Botezătorul, trebuie să măsurăm bogăția simbolică și duhovnicească a acestui eveniment.

Hristos ar fi putut să facă totul absolut singur. Nu are nevoie de nimeni, pentru că e Dumnezeu. Dar nu a făcut aceasta: a ales și a chemat pe ucenici ca să‑I fie împreună‑lucrători. Dumnezeu vrea ca Omul să lucreze dimpreună cu El⁸: este ca un tată care se bucură să‑i antreneze pe copii în lucrarea Sa. Sinergia este permanentă. Însuși locul în care Domnul îi cheamă pe primii Săi ucenici (tetrada întemeietoare, în sânul căreia se va forma „triada apostolică”, Petru, Iacob și Ioan) are un înțeles simbolic: este vorba de țărmul Mării Galileii. O mare este un loc întunecos, fără aer și fără lumină, e agitată de furtuni. Această mare simbolizează lumea căzută, care a pierdut Duhul Sfânt, Cel care ne dă suflare de viață și care ne călăuzește către lumina lui Hristos. Chiar și meseria apostolilor este simbolică: va trebui să‑i scoată pe peștii‑oameni din adânc cu plasa Evangheliei, Cuvântul lui Dumnezeu.

Cine sunt acești primi patru ucenici? Sunt niște oameni simpli, oameni din popor și nu oameni „mari”, niște lucrători (câștigându‑și pâinea cu lucrul mâinilor lor). Nu sunt nici bogați, nici cultivați. Dar acest lucru îi va deschide către har: când Sfântul Duh va vorbi prin gura lor, cei care vor auzi vor ști că nu vorbesc de la ei înșiși, ci cuvintele lor vin de la Dumnezeu⁹. Nu sunt puternici nici prin naștere, nici prin bani, nici prin cultură, dar sunt cinstiți și buni: sunt niște oameni cumsecade, niște oameni de bine. Vom vedea mai departe că vor avea și ei slăbiciuni și lipsuri, ca toate ființele omenești, dar vor rămâne mereu oameni drepți și integri (în afară de Iuda): apostolii sunt suflete curate. Cea mai mare calitate a lor este că L‑au crezut pe Dumnezeu pe cuvânt, adică au fost „ca și copiii”.

Trebuie să adăugăm că sunt în același timp „frați” și „tovarăși”. Sunt frați după trup între ei, doi câte doi. Domnul va insista mult pe fraternitate („Nu aveți decât un singur Tată și sunteți toți frați”, Mt 23, 8‑9), care va fi una dintre temeliile Bisericii. Åži aceste două perechi de frați sunt tovarăși în fapte, asociați: este vorba de o fraternitate după duh, și nu după trup.

Sunt și diferiți: Petru era căsătorit și avea copii (Domnul o va vindeca pe soacra lui, și una  dintre fiicele sale va fi sfântă), ca și Andrei, probabil; Ioan era fecior, asemenea, probabil, și Iacob. Ei reprezintă omenirea așa cum este ea. Nu există cale unică în Biserică: fiecare are locul său.

Trebuie să precizăm, în sfârșit, că sunt „Galileeni”: nu există termen mai peiorativ pentru a numi pe cineva în gura evreilor din Iudeea! „Galileea neamurilor”, moștenitoare a Regatului de la Miazănoapte, pământ amestecat (fuseseră acolo numeroși coloni asirieni și chaldeeni), unde se vorbea cu accent, era disprețuită de evreii din Ierusalim¹⁰. Hristos o va alege tocmai pentru că reprezintă lumea căzută, cei pe care a venit să‑i mântuiască.  

După chemarea Domnului, au lăsat toate pentru a‑L urma. E un lucru care se cere analizat.  Vedem în urmarea Evangheliei că ei vor continua să predice (mai cu seamă după Înviere) și să‑și vadă familiile (Petru se va duce la Capernaum, cu soția și soacra sa; se vorbește în continuare despre Zebedeu și soția sa, Salomeea, părinții lui Iacob și ai lui Ioan). Nu trebuie să avem despre această „chemare” o viziune romantică („las toate…”) sau pseudo‑mistică, în spiritul vocațiilor sacerdotale din secolul al XIX‑lea în lumea romano‑catolică. Apostolii vor trăi împreună cu Rabbi Ieshouah la Capernaum, Îl vor urma adesea în misiunile Sale de evanghelizare, dar nu tot timpul¹¹, și nici mereu cu toții împreună. Dar aceasta nu‑i va împiedica să păstreze legătura cu familiile lor și cu societatea (cel puțin până la Cincizecime: pe urmă vor merge să evanghelizeze lumea întreagă, și atunci vor lăsa cu adevărat toate). Nu este vorba despre o comunitate care ascultă de reguli stricte de viață, de o „organizare”, ci despre niște ucenici la școala unui Învățător. Apostolii învață privind la viața Dascălului dumnezeiesc și ascultându‑L. Este vorba despre o transmitere vie a adevărului, împărtășind viața Celui care este Adevărul. Iisus nu se poartă deloc ca un „guru”: nu se leagă niciodată de oameni la nivel personal, Îi inițiază mereu pe apostoli în tainele libertății și ale responsabilității. Dumnezeu îl face pe om liber: nu îl întemnițează niciodată. Colegiul apostolic este o frumoasă prefigurare a Bisericii. Hristos nu va lăsa „reguli” precise, ci va transmite un duh al lucrurilor și al vieții. Biserica apostolică, următoarea Colegiului apostolic, nu va fi o „organizație”, ci un mod de viață, un duh. De fapt, este vorba despre o viață după Duhul Sfânt, mai mult decât de o structură religioasă. Biserica este mai întâi și înainte de toate lăuntrică și duhovnicească, la fel ca Împărăția lui Dumnezeu pe care o vestește.

Să ne referim în sfârșit la ultimul aspect, care este dificil din punct de vedere istoric, și anume contradicția aparentă între istorisirile Evangheliilor sinoptice și ale Sfântului Ioan, care relatează primele întâlniri ale lui Hristos cu viitorii Săi ucenici în comunitatea Sfântului Ioan Botezătorul.

Citim la Sfântul Ioan că, imediat după Teofanie, Ioan Botezătorul a spus la doi ucenici ai săi arătându‑le pe Iisus: „Iată Mielul lui Dumnezeu”, pe care ultimii Săi ucenici L‑au urmat până unde locuia. Însă era vorba despre Andrei, care mai apoi l‑a întâlnit pe fratele său Simon și l‑a adus la Iisus, iar Acesta l‑a numit „Chefa” (Petru)¹². A doua zi l‑a întâlnit pe Filip, care era din aceeași cetate ca și Andrei și Petru, Betsaida Galileii (Ioan 1, 35‑51). Iar după bibliști, este probabil ca Ioan să fi fost și el un ucenic al lui Ioan Botezătorul (este singurul care istorisește aceste întâlniri).

Atunci, dacă Domnul îi întâlnise deja la Ioan Botezătorul pe malul Iordanului, de ce cele trei Evanghelii sinoptice istorisesc chemarea primilor ucenici din Galileea ca și cum ar fi fost vorba despre prima lor întâlnire, întâmplătoare? Există cel puțin două răspunsuri posibile, care nu sunt de aceeași natură.

Întâlnirea de pe malul Iordanului nu este raportată decât de Sfântul Ioan. Însă noi știm că el și‑a scris Evanghelia mult după ceilalți trei, și în general nu a spus din nou ceea ce fusese deja spus, ci a completat. Cu toate acestea, dacă Matei și Luca puteau ignora acest lucru, Marcu nu putea, pentru că este vorba despre Evanghelia lui Petru. Deci trebuie să cercetăm mai cu luare‑aminte.

Ioan Botezătorul era înainte‑mergătorul lui Hristos, el a făcut mai mult decât să‑I pregătească drumul. Apostolii nu au fost chemați de către Ioan Botezătorul: au fost chemați de Hristos, adică de Dumnezeu. Trebuia evitată orice confuzie, cu atât mai mult cu cât Ioan Botezătorul era vărul lui Hristos: Biserica nu este o chestiune de familie. Putem adăuga că întâlnirea din Iudeea este o întâlnire personală (pentru Andrei și Petru nu există „chemare”)¹³, pe când chemarea din Galileea este de natură eclezială: chemând pe primii patru ucenici, Hristos pune prima temelie a Bisericii. Acest lucru este confirmat de legătura simbolică dintre Iudeea și Galileea. Iudeea, și mai ales Ierusalimul – unde se găseau Arca legământului și Templul – simbolizează Împărăția lui Dumnezeu, iar Hristos va săvârși acolo toate marile evenimente ale mântuirii, ca mare preot în veac¹⁴ (nașterea, botezul, patima, moartea, învierea și înălțarea la ceruri). Dar Galileea reprezintă „lumea”, lumea căzută („Galileea neamurilor”), iar Domnul a venit să „caute și să mântuiască pe cei căzuți”. Aici va trăi și va predica. Åži aici va da Apostolilor Săi porunca de a „merge să învețe lumea întreagă și de a boteza neamurile”. Trebuia deci ca misiunea Sa să înceapă în Galileea și ca Apostolii Săi să fie de fel de acolo și să fie chemați acolo de Hristos. De aici faptul că Matei, Marcu și Luca nu fac aluzie la întâlnirea la Ioan Botezătorul, care avea un caracter personal. Dar acest lucru ne îngăduie și să înțelegem de ce chemarea Domnului în Galileea pare atât de evidentă pentru Evangheliile sinoptice. Primii patru Apostoli chemați de către Rabbi sunt cei care deja L‑au întâlnit în Iudeea și cărora Ioan Botezătorul le‑a spus, arătându‑L: „Iată Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 35). 

Părintele Noël TANAZACQ

Note: