Această Evanghelie este deosebit de bine aleasă în miezul Postului, căci este vorba despre un exorcism săvârșit de Hristos, cu prilejul căruia Domnul ne dă o învățătură de căpătâi cu privire la demoni și la deosebirea duhurilor. Or, orice efort ascetic dezvăluie prezența demonilor și ne silește să ducem împotriva lor o luptă aspră, care poate fi uneori violentă. Această minune este raportată de către cele trei evanghelii sinoptice, dar istorisirea Sfântului Evanghelist Marcu este cea mai completă, căci Sfântul Petru a fost martor la scenă¹. 

Domnul este încă în Galileea și va începe curând urcarea Sa către Ierusalim, unde Își va duce marea Sa luptă biruitoare asupra morții și a lui Satan. Scena se petrece imediat după Schimbarea la Față: Hristos coboară de pe munte cu Petru, Iacov și Ioan și se întoarce la ceilalți ucenici. Aici se află o mulțime mare, iar ucenicii au discuții aprinse cu cărturarii, adică cu dascălii Legii. Åži Domnul întreabă: Ce vă sfădiți între voi? Dar un om din mulțime răspunde: a adus un tânăr care are duh mut, care îl prigonește și îl chinuiește mult; a venit să ceară ucenicilor Învățătorului să‑l dezlege, dar aceștia nu au putut să facă nimic pentru a alunga pe acel demon. Situația este delicată, căci Domnul dăduse mai înainte Apostolilor Săi puterea de a alunga demonii², și miza este importantă, pentru că Rabbi Ieshouah are faimă mare. Iar cărturarii privesc… 

Prima reacție a Domnului este surprinzătoare și destul de deconcertantă: Își exprimă marea oboseală față de acest neam necredincios și îndărătnic/viclean³ (Până când voi fi cu voi?). Această remarcă aspră a lui Hristos îi privește pe ucenici, mulțimea, și într‑o anumită măsură pe toți oamenii. De ce îi numește neam necredincios și îndărătnic? Evreii se tot laudă dinaintea lui Rabbi Ieshouah că sunt „fii ai lui Avraam”, pe care îl numesc „părintele nostru”, ca pentru a se îndreptăți și a se deosebi de El, refuzându‑i caracterul mesianic. Atunci Hristos le răspunde: nu sunteți fii ai lui Avraam, pentru că el a avut o credință absolută în Dumnezeu, Tatăl meu ceresc: sunteți fii ai părinților voștri cei dintâi, Adam și Eva, neascultători ca și ei; nu aveți credință în Dumnezeu, nici în Tatăl Meu și nici în Mine, Fiul Său, și faceți negoț cu cel „viclean”, tatăl minciunii, șarpele din vechime. Iată de ce fiii voștri sunt luați de Satana și nu izbutiți să‑i izbăviți de el. Aceste cuvinte ale Cuvântului lui Dumnezeu își păstrează toată valoarea până în ziua de azi.

Dar, imediat după această manifestare de oboseală omenească, Domnul făptuiește:  Aduceți pe copil la Mine. Prezența lui Hristos, Dumnezeu întrupat, îl face pe demon să turbeze: copilul se zvârcolește pe pământ și scoate spume. Este transformat de demon în animal fioros. Hristos nu se lasă impresionat de această pantomimă drăcească și îl întreabă pe tatăl lui, care Îi lămurește ce pătimesc: copilul este posedat încă din copilărie și de mai multe ori demonul a vrut să‑l ucidă arzându‑l sau înecându‑l, dar fără să izbutească. Să ne oprim un moment asupra acestui copil posedat și asupra bogatei învățături duhovnicești care ni se dă aici.

Întâi de toate, posesia drăcească există: tatăl și copilul o arată, iar Hristos nu contrazice aceasta. Cazurile de îndrăcire erau numeroase în Antichitate, deoarece, de la izgonirea din rai, oamenii făceau negoț cu demonii în două feluri: în chip religios, oficial, codificat,  adorarea idolilor, care se regăsește în toate religiile păgâne (și față de care Hristos ne arată El însuși că acești idoli – cei care sunt adorați în locul lui Dumnezeu – sunt demoni⁴) și în chip ascuns, neoficial, privat, prin magie, care constă în a folosi puterea demonilor într‑un scop interesat, în defavoarea celorlalți, făcându‑le rău și nesocotindu‑le libertatea. S‑a uitat, în vremurile noastre materialiste și atee, că magia era atotprezentă în toate societățile omenești înainte de venirea lui Hristos, și doar El, și numai El, e Cel care ne‑a izbăvit de stăpânirea demonilor și de robia lor. Cutremurătoare lipsă de recunoștință omenească!

Apoi, manifestările posesiei demoniace sunt o învățătură duhovnicească. Este vorba aici de un copil și, mai mult, unul născut⁵: acesta îl reprezintă, desigur, pe fiul Evei, omenirea căzută în copilărie și rămasă astfel, infantilă6. Posesia este un viol duhovnicesc: are loc atunci când un demon (sau o ceată de demoni) reușește să facă dintr‑o persoană omenească „sălașul său”, adică să locuiască într‑însa: această persoană își pierde atunci libertatea, conștiința și autonomia. Demonul făptuiește, vorbește și lucrează în ea și prin ea, dându‑se drept ea. Este o parazitare duhovnicească, preluarea controlului asupra unei persoane trupești⁷ de către una netrupească. Această locuire a demonului într‑un om este o maimuțăreală drăcească a prezenței Duhului Sfânt în om⁸.

Trebuie să mai spunem că nu e vorba aici de „demon” în general, nici de „demoni” la plural (lucru posibil, cum a fost cu îndrăcitul din Ghergheseni), ci de un demon anume, ale cărui arme sunt mutismul și surditatea (Hristos îl va numi: duh mut și surd). Demonii, într‑adevăr, sunt persoane îngerești căzute. Ei aparțin celor opt cercuri (sau sfere, sau cete) îngerești (cea dintâi, a Serafimilor, nu le este accesibilă)⁹ și deci nu au aceleași puteri de a face rău: fiecare cerc îngeresc este un grad de înălțare duhovnicească și de asemănare cu Dumnezeu: vom regăsi imaginea inversă în lumea infernală. Fiecare înger căzut va trage în jos bogățiile sferei sale cerești pentru a face rău și a distruge (la fel este și la oameni: un înțelept și un învățat poate face mult mai mult rău decât un om îngust și neștiutor). În afară de aceasta, fiecare demon este o persoană, diferită de celelalte. Una dintre cele mai puternice arme ale lor este de a lucra în ascuns, de unde faptul că nu își spun niciodată numele¹⁰.

Semnele posesiei care ni se dau aici sunt interesante: muțenia împiedică pe copil să fie un „cuvânt” și deci să se asemene lui Hristos; surzenia îl împiedică să audă glasul lui Dumnezeu. Mai mult, copilul nu are o înfățișare normală (este urâțit de strâmbături și spume), nici o purtare normală (se zvârcolește pe jos sau rămâne țeapăn). Demonilor le place să‑l umilească, să‑l urâțească, să‑l facă de râs pe Om, pentru că sunt geloși pe faptul că este chipul lui Dumnezeu. Åži, în sfârșit, caută mereu să‑l distrugă, să‑l ucidă, chiar trupește. Dar nu reușesc decât rareori, pentru că Dumnezeu a pus un hotar (Cf. Iov)¹¹.

Există și un alt semn, care este un criteriu esențial al deosebirii duhurilor: demonul își dublează violența în prezența lui Hristos. Adesea oamenii posedați arată normal, dar când sunt în prezența unei cruci, a unei icoane sau la Biserică intră într‑o criză violentă. Pentru că demonii refuză cu desăvârșire întruparea Cuvântului. Orice atitudine de refuz sau de ură față de Hristos, violentă și publică, dă dovadă de influența și prezența demonică.

Dialogul dintre tatăl copilului și Hristos este remarcabil. Tatăl se adresează lui Hristos și Îi cere ajutorul: Dacă poți ceva, ajută‑ne, fie‑ți milă de noi! Domnul suspină:  Dacă poți!... Ce suferință omenească pentru Hristos să audă „dacă poți”, El, Cel Atotputernic! Acum înțelegem mai bine prima sa reacție de oboseală. Åži adaugă acest logion  sublim: Totul este cu putință celui care crede. Tatăl atunci are un răspuns admirabil: Cred! Ajută necredinței mele. Cred, dar într‑un fel oarecum formal, exterior, pentru că sunt slab și sărac: vino înlăuntrul meu și întărește‑mă, fă această credință adevărată, reală, adâncă, de nedezrădăcinat. Ce sinergie! Este o frază demnă de cei mai înduhovniciți.

De îndată Domnul îi împlinește dorința: Se adresează duhului mut și surd și îi poruncește să iasă din copil și să nu se mai întoarcă niciodată. Demonul ascultă, dar făcând o ultimă piruetă: lasă să creadă că copilul este mort. Demonilor le place foarte mult să se dea în spectacol și să‑i impresioneze pe oameni. Demonul scoate un răget înlăuntrul copilului, îl zgâlțâie puternic (în zilele noastre s‑ar vorbi despre o criză de epilepsie), iar copilul intră în catalepsie. Oamenii își spun: a murit.

Dar Domnul se apleacă, ia copilul de mână și îl ridică, redându‑l tatălui său: este o imagine foarte frumoasă a Învierii (după cum arată icoana: Hristos se pleacă pentru a ridica pe Adam). Åži aici, Domnul ne dă o învățătură duhovnicească importantă. Nu trebuie niciodată să ne grăbim să avem o părere, cu atât mai puțin o părere definitivă: trebuie să așteptăm un pic pentru a vedea efectele, roadele unui act sacramental. Trebuie să ținem cont de timp (timpul fizic), pentru că forțele care acționează aici nu sunt nici abstracte, nici anonime: sunt persoane, care prin fire sunt libere.

Apostolii sunt zdrobiți. Nu înțeleg. Întreabă pe Învățător: Pentru ce noi n‑am putut să‑l alungăm? Subînțeles: din moment ce Tu ne‑ai dat putere asupra demonilor. Răspunsul lui Hristos este foarte important în plan teologic și duhovnicesc: Acest soi de demoni nu poate ieși decât cu rugăciune¹². „Acest soi”: acest soi de demon, acești demoni foarte puternici care pot împiedica Omul să dea slavă lui Dumnezeu, îngerii căzuți din această ceată îngerească… „Cu rugăciune”: doar rostirea formulelor sfinte nu este de ajuns; e nevoie și de luptă, prin rugăciune, de a striga către Dumnezeu, de stăruință. E nevoie de timp. Nu se dezrădăcinează un copac mare ca un fir de iarbă. Am putea spune: dincolo de forma cuvintelor sacre, trebuie să intervină puterea Duhului Sfânt, trebuie ca Dumnezeu să vină în persoană.

Părintele Noël TANAZACQ, Paris