Oamenii se înfricoșează numai la gândul de „judecată”, și cu atât mai mult când e vorba de „cea de pe urmă”. Căci o judecată este o condamnare cu caracter absolut, iar experiența pe care o avem despre acest lucru în plan omenesc este de cele mai multe ori dezastruoasă. Dar atunci când este vorba despre o judecată dumnezeiască, lucrul care îi sperie pe credincioși este caracterul ei inexorabil, definitiv, cu atât mai mult cu cât clerul a insistat adesea prea mult pe această idee, mai ales în Occidentul scolastic din al doilea mileniu, în numele unei pedagogii duhovnicești îndoielnice: într‑adevăr, cum putem să ne închipuim că poate fi adus vreun om la Dumnezeu, care „este Iubire”, pe baza fricii de pedeapsă ? Este o pură inepție din punct de vedere duhovnicesc, căci frica niciodată nu a zămislit iubirea.

Ca de fiecare dată în Evanghelie, este important să punem această învățătură a Domnului în contextul său și să încercăm să o înțelegem în sensul ei adânc, în duhul ei. Domnul se află la capătul vieții Sale publice, între intrarea Sa mesianică în Ierusalim și Patima Sa. În timpul acestei scurte perioade se atinge culmea înfruntării dintre Hristos și Iudei. Neliniștea se face simțită, timpul este ca suspendat, iar rabbi Ieshouah se găsește „la mijloc”, cu puțin timp înaintea celei mai mari tragedii din istoria omenirii: uciderea Fiului lui Dumnezeu. În aceste împrejurări stranii Domnul face înfricoșătoarea prorocie a sfârșitului vremurilor1. Apoi istorisește două pilde despre judecată: cea a celor zece fecioare înțelepte și nebune și cea a talanților. În acest moment face prorocia Înfricoșatei Judecăți, care este un fel de concluzie la prorocia despre sfârșitul vremurilor, dar în pildă2. Imediat după aceea, va începe Patima Sa, care va duce la „judecata acestei lumi” (Ioan 12, 31).

Începutul este foarte clar: Fiul Omului, adică Iisus, Fiul lui Dumnezeu, va să vie cu slavă. Chiar înainte de a muri și a învia și de a sta de‑a dreapta Tatălui Său pe tronul dumnezeiesc, cu firea Sa omenească îndumnezeită, vestește Întoarcerea Sa cu slavă. Prima Sa venire (la Crăciun) s‑a făcut în cea mai mare tăcere, smerenie și taină, pentru că nu voia să Se impună, și pentru că oamenii nu L‑au primit în slăbiciunea firii Sale omenești, dar va veni pe pământ în plinătatea slavei Sale dumnezeiești, la sfârșitul vremurilor3, adică atunci când va lua sfârșit vremea care s‑a dat omenirii de către Tatăl ceresc pentru a primi pe Fiul Său, a‑și schimba calea și a intra în Împărăția Sa.

Avem deja aici un aspect foarte important al pedagogiei lui Dumnezeu: Tatăl ne trimite pe Fiul Său, apoi pe Duhul Sfânt, și apoi ne lasă vreme pentru a primi această învățătură, pentru a o pătrunde și a ne schimba. Există o anumită analogie cu ceea ce s‑a petrecut în grădina Raiului. Dumnezeu–Fiul4 vine „în răcoarea serii”, adică la sfârșitul unui timp (sau mai precis al unui eon, eonul zidirii), după ce a lăsat lui Adam și Evei vremea să facă experiența libertății, să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu și să dea rod (Facere 3, 8).

Aici trebuie să facem două precizări importante: Hristos va veni „cu toți îngerii”, adică înconjurat de cele nouă cete îngerești, pentru că este Dumnezeu, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Åži „Va sta pe tronul slavei Sale”. Pentru ce spune aceasta? Nu este oare deja așezat pe „un tron mare alb”5 dimpreună cu Tatăl Său și cu Duhul Sfânt? Lucrul nou aici este că va sta pe pământ: tronul Său, care era ceresc, va deveni pământesc. Dumnezeu va împărăți pe Pământ, în lumea văzută și cosmică. Tatăl și Duhul vor fi și ei așezați pe tron, dar nu vom vedea decât pe Fiul, pentru că El S‑a întrupat. Va fi plinirea celei de‑a doua cereri din Tatăl Nostru: „Vie împărăția Ta, precum în Cer, așa și pe Pământ”. 

„Toate neamurile vor fi adunate dinaintea Lui”. Aceasta înseamnă: toată omenirea va fi adunată dinaintea lui Dumnezeu, cei vii și cei morți: cei vii, care nu vor fi cunoscut „moartea cea dintâi” (moartea trupească) și despre care vorbește Sfântul Pavel la I Corinteni 15, 52, și cei morți, care vor învia cu toții înaintea judecății de pe urmă, după cum a vestit Hristos Însuși la Ioan 5, 28‑296. „Toate neamurile” sunt adunate: aceasta înseamnă că omenirea se arată dinaintea lui Dumnezeu cu structurile sale, cu organizarea sa, culturile sale, istoria sa, diversitatea sa în unitate. Omul ca fire, una, în diversitatea persoanelor și structurilor. Este omenirea chemată să fie acest „trup” al cărui cap este Hristos. 

Fiul este Cel care va judeca („Fiul Omului”), pentru că Tatăl Lui i‑a încredințat toată judecata7. Åži i‑a încredințat‑o tocmai „pentru că este Fiul Omului”8, adică pentru că a plinit această kenoză deplină care este Întruparea (făcându‑se ca una dintre făpturile Tatălui, El, Fiul lui Dumnezeu) și pentru că S‑a făcut ascultător până la moarte: dăruirea Fiului este chipul desăvârșit al dăruirii Tatălui. Tatăl nu I‑a încredințat toată judecata din favoritism sau nepotism sau în numele dreptului dumnezeiesc: I‑a acordat această putere părintească pentru că a primit să moară pentru a mântui pe Om, reflectând astfel negrăita Bunătate părintească. Această judecată de pe urmă și ultima este cu totul diferită de judecata pe care o cunoaște fiecare om la 40 de zile după moarte, atunci când sufletul trece dinaintea „înfricoșatului județ al lui Hristos”: această judecată este cu adevărat o judecată personală, judecata persoanei „mele” și a vieții „mele”. Pe când la judecata cea de pe urmă va fi vorba despre „noi”: noi, în toate legăturile și relațiile pe care le avem, organic, unii cu ceilalți. „Omul” este cel care va fi judecat atunci: Omul dinaintea lui Dumnezeu.

„Åži va despărți pe oi de capre…” Oaia este cea care poartă în sânul ei mielul. „Oile” sunt cei care, ca și Maria, au purtat și zămislit pe Mielul dumnezeiesc, pe Hristos; sunt cei care au dat rod9. Capra, și mai cu seamă țapul, arată urât și miroase urât. Există o incompatibilitate absolută între oaie și capră, ca și între adevăr și greșeală, între Cer și iad. Capra simbolizează sterilitatea duhovnicească și neasemănarea cu Dumnezeu10.

Hristos va pune pe oi „de‑a dreapta Sa”, adică la locul de cinste, acolo unde Tatăl Său Însuși L‑a așezat11, pentru că cei ce‑L cinstesc pe El cinstesc pe Tatăl12, iar cei care pun în faptă spusele Sale sunt iubiți de Tatăl13. Cât despre capre, acestea vor ședea „de‑a stânga sa”, pentru că stânga este opusul dreptei.

„Atunci Împăratul va spune…” Da, Fiul este împărat pentru că este chipul desăvârșit al împăratului ceresc, Dumnezeu Tatăl Său, și pentru că I‑a ascultat în toate. Dar această Împărăție dumnezeiască, în acea vreme, va deveni și pământească (vezi mai sus).

Iar judecata care iese din gura Sa, El care este Cuvântul Tatălui, este cu adevărat uimitoare. Nu este vorba cu nici un chip despre „theoria”, ci numai despre „praxis”. Domnul nu va spune: ai crezut în Mine? M‑ai iubit? Ai fost un „bun creștin”?… Ci: te‑ai purtat ca Dumnezeu cu aproapele tău? Ceea ce înseamnă, în realitate: ai văzut că aproapele tău era chipul lui Dumnezeu? M‑ai recunoscut în chipul aproapelui tău? Ai fost creștin cu adevărat, și nu numai în aparență? Este un discurs atât de surprinzător încât nici oile, nici caprele nu‑l înțeleg și pun întrebări. Domnul dă atunci cheia înțelegerii cuvântului Său: „întrucât ați făcut unuia dintr‑acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi‑ați făcut” (și invers pentru capre). Lucru de neînchipuit: Domnul Iisus Se face pe Sine asemenea celui mai mic dintre oameni! Adânc neînțeles al bunătății și smereniei dumnezeiești!

Iar judecata dată este aceasta: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”. Iată o descoperire teologică de cea mai mare importanță: Dumnezeu a avut în vedere, dintru începuturi, cu mult înaintea căderii, fericirea veșnică a Omului, unirea Omului cu El, îndumnezeirea.

Cât despre ceilalți, care nu au voit să urmeze această cale, care nu au primit cugetele Tatălui, sunt numiți „blestemați”, dar nu „blestemații Tatălui Meu”, căci Dumnezeu este izvorul binelui, iar nu al răului: sunt blestemați în ei înșiși, pentru că au ales liber o cale rea, cea care nu vine de la Dumnezeu. Sunt osândiți să meargă „în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui”. Acest foc veșnic nu a fost pregătit de la începutul lumii, căci însăși noțiunea de cădere, de greșeală, de rău este cu totul străină de Dumnezeu: căderea nu intra în planul dumnezeiesc. Dumnezeu a pus dintru început ca temei că zidirea Sa – îngerii și oamenii – aveau să se asemene Lui în fapte, din iubire pentru El, răspunzând liber iubirii Sale pentru ei. Iar acest „foc veșnic” – Părinții Bisericii afirmă clar acest lucru – nu este altul decât focul iubirii dumnezeiești, însă care este primit de oi, pe care le transfigurează, le schimbă la față, și respins de capre, pe care le arde. De aceea focul Iadului este numit și „foc înghețat”. Acest foc al Iubirii dumnezeiești s‑a făcut ipso facto foc de judecată pentru Satan (și îngerii care l‑au urmat în neascultarea sa), dar nu prin alegere dumnezeiască, nu „de la întemeierea lumii”, ci numai de la revolta unei părți a lumii îngerești14 împotriva smereniei și bunătății lui Dumnezeu, arătate în persoana Fiului care primește a Se întrupa.

Această judecată este de bună seamă înfricoșată. Cine dintre noi, într‑adevăr, poate spune că a plinit ceea ce Domnul spune oilor? Dar dacă nu ar fi judecată, omul ar rămâne veșnic un copil, un minor, un iresponsabil. Dar nu aceasta este voia lui Dumnezeu. Domnul ne‑a cerut să fim „ca” și copiii, adică să păstrăm duhul lor, dar nu să fim niște copii. Judecata dumnezeiască ne silește să devenim responsabili, adulți, oameni mari. Åži, in fine, ne poate aduce și la pocăință, care este poarta raiului.

Părintele Noël TANAZACQ, Paris