Această pildă nu se găsește decât la Sfântul Luca, a cărui Evanghelie este, după Tradiție, Evanghelia lui Pavel, căci Sfântul Luca a fost multă vreme colaboratorul și scribul Sfântului Pavel¹. Dar pericopa² nu este bine aleasă, așa cum adesea se întâmplă în lecționarul bizantin. Într‑adevăr, Domnul spune această pildă în urma unui eveniment anume, o cerere care i‑a fost adresată. Dacă se înlătură această parte, pilda este mult mai puțin clară și mai ales își pierde din forță. Trebuie deci neapărat să începem această lectură la versetul 13.

Domnul este probabil spre sfârșitul misiunii Sale de evanghelizare în Galileea³. Se află într‑o situație de confruntare violentă cu cărturarii și cu fariseii, care Îl învinovățesc că alungă pe demoni cu prințul demonilor, Beelzebul (adică Satana), și cărora le răspunde prin pilde înfricoșătoare („Vai vouă, fariseilor...”). Chiar după această înfruntare Domnul spune un cuvânt poporului, pentru a‑i atrage atenția asupra ipocriziei („aluatul fariseilor”), a falselor secrete și a păcatului împotriva Duhului Sfânt, și pentru a‑l îndemna să nu se teamă decât de Dumnezeu.

Atunci un om „din mijlocul mulțimii” îi face o cerere complet nepotrivită lui Rabbi Ieshouah: „Învățătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moștenirea”. Răspunsul lui Hristos este uimitor și deconcertant: „Cine M‑a pus pe Mine judecător sau împărțitor peste voi?”. Dar, de fapt, acest răspuns este o învățătură teologică excepțională: Tatăl Meu – Dumnezeul vostru – m‑a trimis în lume să mântuiesc omenirea. Nu am venit în lume ca să vă organizez viața, să am grijă de afacerile voastre, să construiesc o cetate pământească… Eu, Fiul lui Dumnezeu, ascult de Tatăl Meu și fac voia Sa. Eu, Cuvântul Tatălui, dau pe față cugetele Tatălui Meu. Nu sunt Avraam, nici Moise: Sunt Dumnezeul lui Avraam și al lui Moise. Am venit să pun toate în starea lor dintâi, cea din Rai. Am venit să aduc Împărăția Tatălui Meu pe Pământ. Ce șoc! Ce ruptură cu Vechiul Testament și cu Vechiul Legământ! Patriarhii, într‑adevăr, nu erau numai niște conducători spirituali, ci erau conducătorii supremi ai poporului. Leviticul era un sistem de reguli pentru întreaga viață a lui Israel, până în cele mai mici detalii. Hristos, în schimb, vine numai pentru a ne mântui și a ne îndumnezei, după Voia Tatălui Său și al nostru. Prin acest simplu cuvânt – dar care este un logion: cuvântul lui Dumnezeu – Hristos ne face să pătrundem cu adevărat în Noul Legământ, în lumea înnoită.

Apoi Domnul profită de ocazie pentru a ne da o învățătură importantă asupra pericolului bogățiilor: „Păziți‑vă de toată lăcomia, căci viața omului nu stă numai în prisosul avuțiilor sale”⁴. Dacă Tatăl vostru ceresc ar fi zgârcit precum sunteți voi, nimic nu ar putea exista; nu ar putea trăi nici o făptură. Dacă Dumnezeu ar păstra cu gelozie pentru Sine propria Sa bogăție, voi nu ați mai fi. Viața voastră nu ține de bogăția voastră: ține numai de Dumnezeu. El v‑a dat viață și El poate să v‑o ia înapoi, când hotărăște de cuviință. Sunteți în mâinile lui Dumnezeu ca păsările cerului (despre care tocmai vorbise, la Luca 12, 6), iar Tatăl vostru Cel din ceruri cunoaște și perii capului vostru (adică numărul de atomi din trupul vostru: știe toate despre voi). 

Atunci Domnul spune pilda bogatului nesăbuit. De ce încă o pildă „în plus”? Pentru că o pildă este o mică poveste, plăcută la ascultare, ușor de înțeles de către toți, ușor de ținut minte și cu caracter universal, dincolo de timp și spațiu. Această pildă este o ilustrare a acestui logion care a ieșit din gura Sa: este scurtă, dar puternic pedagogică.

Un om bogat e pe cale de a deveni încă și mai bogat, după cum vedem zi de zi, ceea ce înseamnă că acest exces de bogăție este complet inutil. Iar unica sa preocupare este de a se întreba cum își va adăposti bogățiile. Lucrul acesta aproape ar putea să stârnească râsul. Åži totuși, acesta este duhul oamenilor acestei lumi, până în zilele noastre⁵. Acest om bogat ar fi putut să aibă multe alte gânduri (cugeta în sine: nu cere sfat de la Dumnezeu, nici de la ceilalți). Ar fi putut să‑și spună: voi da slavă lui Dumnezeu, Care este izvorul tuturor bunătăților și Care este singurul cu adevărat bun; sau: pământul, soarele și apa mi‑au dat recolte bune, cum spun Sfântul Vasile și Sfântul Ambrozie; sau: voi căuta la cei care nu sunt bogați ca mine, pentru că nu am nevoie de toate aceste bogății, voi dărui o parte din ele… Dar nu! El este întors asupra lui însuși și asupra unei bogății care îi este exterioară, adică neimportantă, trecătoare (ca și banii virtuali…). Atunci va „zidi jitnițe mai mari”. Åži când își va fi adăpostit toate bunurile, se va putea odihni (adică să înceteze a mai lucra, pe când Dumnezeu lucrează fără încetare), și mai ales „să profite de viață”. S‑ar crede că Dumnezeu a spus această pildă pentru timpurile noastre materialiste și atee. Bogatul își spune: mă voi desfăta, voi mânca, voi bea, „mă voi veseli”. Aceasta auzim fără încetare, în gura oamenilor din toate mediile sociale și la toate latitudinile. Este un vârtej absurd: orice în afară de fericirea absolută: theosis, unirea cu Dumnezeu!

Ca și la teatru – și oare nu este pilda un fel de scenetă? –, după punerea în scenă a personajelor și a intrigii, urmează deznodământul. Domnul proclamă un cuvânt de o putere incredibilă, o judecată dumnezeiească: „Nebune!”; om fără nicio înțelegere, lipsit de bun‑simț, de spiritualitate, om cu suflet de animal… Chiar în noaptea aceasta (în noaptea prostiei tale, a întunecimii înțelegerii tale, a învârtoșării inimii tale…), Dumnezeu, Tatăl tău, va veni să ia ceea ce este al Său, sufletul tău, suflarea de viață care însuflețește trupul tău. La ce‑ți vor fi folosit toate acestea? Moștenitorii tăi – sau statul – vor lua bunurile tale și se vor bucura de ele. Iar tu vei fi dus dinaintea judecății înfricoșate a lui Dumnezeu, care te va întreba: ce ai făcut cu harul Meu?

Morala poveștii este înalt teologică: „Așa se întâmplă cu cel ce‑și adună comori sieși și care nu se îmbogățește în Dumnezeu”⁶. Ce răsturnare a valorilor! Adevărata bogăție nu este o stare exterioară obiectivă (am atâția bani, atâtea bunuri…). Este o dinamică interioară subiectivă: Dumnezeul meu, Tu mi‑ai dat toate, iar eu vreau la rândul meu să‑Ţi dau toate: mă dau pe mine Å¢ie. Mă asemăn Å¢ie, pentru că Te iubesc. Ești singura mea bogăție.

Ce șoc mântuitor! De fiecare dată când Hristos Își deschide gura, universul întreg se îmbunătățește, respiră, trăiește. Redevenim ceea ce nu ar fi trebuit să încetăm a fi niciodată: chipul lui Dumnezeu. Omul nu este Om decât când se aseamănă cu Dumnezeu. Fără împlinirea chipului pe care îl poartă în el în mod firesc, Omul nu este decât un sub‑om, un om animal. 

Laus tibi, Christe!

Părintele Noël TANAZACQ, Paris