Sfântul Gallus s‑a născut în jurul anului 550, probabil în Irlanda. Istoricii au păreri împărțite în ceea ce privește originea sfântului. Unii consideră că provenea din insulele bretone, alții din Galia. Cunoscut este faptul că Sf. Gallus a fost ucenic al Sf. Columban, de aceea este numărat de către Pierre Riché între „călugării columbanieni”. Nu știm când Gallus s‑a alăturat grupului ucenicilor Sf. Columban. În timp ce unii susțin că Gallus l‑a însoțit pe Columban încă de la mănăstirea Bangor (ceea ce ar însemna că era irlandez la origine!), alți istorici consideră că s‑a alăturat grupului de ucenici ai Sfântului Columban la mănăstirea Luxeuil (ceea ce ar însemna că era de origine galică sau galo‑romană).

După mai multe peregrinări prin Galia de Nord, Sf. Columban, însoțit de ucenicul său, Gallus, a urcat pe valea Rinului și s‑a stabilit temporar în regiunea lacului Konstanz. 

Biografia Sf. Gallus s‑a păstrat în trei variante: prima, parțială, redactată la sfârșitul secolului al VII‑lea, a doua – cea prelucrată de călugarul Wetti în jurul anului 820 și a treia, redactată de către renumitul călugăr Walafried Strabo, în jurul anilor 833‑834. După părerea lui Georg Jenal, „aceste prelucrări au adus câteva îmbunătățiri lingvistice și foarte puține noutăți în ce privește conținutul vieții sfântului”. 

Cea mai veche biografie nu ne dă informații despre anii petrecuți de Sf. Gallus înainte de a ajunge în teritoriul stăpânit de alamani. Astfel, nu știm unde și când a devenit călugăr. Ceea ce știm sigur este faptul că primele încercări de propovăduire ale celor doi misionari pe teritoriul de azi al Elveției au rămas fără rezultat. Sfântul Gallus a distrus lăcașurile de închinare păgâne, iar în localitatea Tuggen, în apropiere de Zürich, a dat foc chiar unui altar păgân, în timpul unei predici ținute de Sf. Columban. Drept urmare, alamanii au decis să‑l omoare pe Sf. Gallus, iar pe Columban și pe ceilalți ucenici să‑i biciuiască și să‑i alunge. Cei doi au fost mai iuți și au reușit să scape. 

Alungați de către alamani și de către ducele acestora, Gunzo, cei doi s‑au îndreptat spre orașul Bregenz (astăzi pe teritoriul Austriei). În localitatea Arbon (Arbor Felix) misionarii au poposit la preotul Willemar. După o ședere de șapte zile, cei doi și‑au continuat drumul spre Bregenz. Ajungând acolo, s‑au așezat în această localitate aproape părăsită. Localnicii erau galo‑romani și câțiva țărani alamani. Aici creștinismul fusese deja introdus, însă o parte a populației revenise la practicile păgâne. Părintele Bodogae sublinia faptul că, deși regele franc Clodwig (care îmbrățișase creștinismul niceean în anul 496) repurtase o victorie hotărâtoare asupra triburilor alamane și șvabe, totuși convertirea acestora a mers greu și că, la mijlocul secolului al VI‑lea, numai o mică parte dintre alamani erau creștini. Astfel, cei doi au găsit acolo o biserică care fusese închinată Sfintei Aurelia și pe care păgânii o transformaseră în templu, aducând aici trei idoli de aramă cărora le slujeau ca unor dumnezei. Misionarii au folosit și aici aceeași metodă ca și la Tuggen. Arzând de râvnă dumnezeiască, ei au scos idolii din biserică și au resfințit locașul pângărit. Apoi au slujit pentru întâia oară după multă vreme Sfânta Liturghie în acel loc, după ce, în prealabil, au așezat moaștele sfintei în piciorul mesei. 

Pentru că Sf. Gallus cunoștea, probabil, limba alamană, Sf. Columban a hotărât să rămână, împreună cu ucenicii săi, și să predice Evanghelia mai multă vreme în acel loc. Sf. Gallus, care era ieromonah, este primul misionar din centrul Europei despre care se relatează faptul că a predicat Sfânta Evanghelie nu numai în latină, ci și în limba vorbită de către localnici. 

Aici misionarii au putut să se bucure și de primele roade ale activității lor: unii dintre cei încreștinați înainte și care reveniseră la păgânism se reîntorc la creștinism, iar o serie de păgâni se botează, devenind creștini. După doi ani de misiune în Bregenz (după unii, trei sau chiar mai mulți!), Columban hotărăște în anul 612 să plece spre nordul Italiei, pentru a‑și împlini o dorință mai veche. Din cauza unei febre puternice, Gallus n‑a putut să‑l însoțească. Se pare că acest lucru a fost considerat de către Columban ca fiind o slăbiciune din partea lui Gallus, căruia i‑a interzis să mai săvârșească Sfânta Liturghie. Alții vorbesc de o ceartă între cei doi, motiv pentru care Gallus n‑a vrut să‑l însoțească pe Columban.

Sfântul Gallus, în vârstă de cel puțin 60 de ani, având încă febră, s‑a îndreptat spre Arbon, la preotul Willemar, care l‑a primit ca oaspete. Odată vindecat, Gallus l‑a rugat pe diaconul Hiltibod să‑i arate un loc în pustie unde ar putea să se retragă. Ajuns în apropierea unei cascade a râului Steinach (nu departe de locul unde mai târziu se va ridica biserica mănăstirii St. Gallen), Sf. Gallus s‑a hotărât să‑și construiască acolo chilia. Aici se pare că a avut loc întâmplarea cu ursul relatată în biografia sfântului și care a dus la reprezentarea acestuia în iconografie împreună cu un urs. Conform biografiei, ursul a venit noaptea și i‑a furat sfântului ultimele resturi de mâncare. Acesta s‑a supărat și, drept pedeapsă, i‑a poruncit ursului să‑i aducă lemne pentru foc. Ursul, care a executat imediat porunca, a fost răsplătit apoi cu o bucată de pâine, după care sfântul i‑a poruncit să părăsească valea, pentru a nu provoca rău oamenilor sau altor animale, ceea ce ursul, de asemenea, a împlinit. 

În anul 612 Sf. Gallus și‑a construit sihăstria, înzestrând‑o cu o capelă de lemn (oratorium), în care a depus relicvele (sfinților Desideriu și Maurițiu), pe care le avea asupra lui. În perioada următoare s‑au adunat în jurul sfântului ucenici, al cărui număr el l‑a redus la doisprezece, urmând exemplul Sf. Columban. Călugării grupați acum în jurul Sf. Gallus au renunțat la activitatea misionară, dedicându‑se cu totul rugăciunii și postului. 

Sf. Gallus a renunțat atât la demnitatea de episcop al Konstanzului, care i‑a fost propusă după vindecarea și exorcizarea fiicei ducelui Gunzo, Fridiburga, cât și la cea de abate (stareț) al mănăstirii de la Luxeuil, dorind să‑și dedice viața întru totul lui Dumnezeu. 

Conform aceleiași biografii, spre sfârșitul vieții Sf. Gallus s‑a îndreptat spre Arbon, la rugămintea insistentă a preotului Willemar. După ce a predicat acolo două zile, a treia zi, cuprins de o febră puternică, a căzut la pat și după două săptămâni de suferință a trecut la Domnul. Trupul său a fost purtat la sihăstria de la Steinach și înmormântat acolo, în spatele altarului. Sf. Gallus a murit la vârsta patriarhală de 95 de ani, între 629 și 639, poate chiar în jurul anului 650, în ziua de 16 octombrie. 

Cea mai veche biografie a Sf. Gallus ne relatează și câteva minuni săvârșite de către sfânt după trecerea sa din această viață: vindecarea unui paralitic pe nume Maurus, vindecarea lui Willemar, care a uitat să lase darurile promise după vindecare etc. 

Așezarea monahală de la Steinach a mai rezistat o vreme după moartea sfântului, dar a intrat într‑un con de umbră. Un nou început l‑a pus preotul alaman Otmar, în jurul anului 719. Localnicii încreștinați au cerut de mai multe ori ajutorul Sfântului Gallus, în urma acțiunilor devastatoare conduse împotriva lor. 

Cultul local de care s‑a bucurat Sf. Gallus la sfârșitul secolului al VII‑lea și începutul celui de‑al VIII‑lea s‑a generalizat în Apus în secolele al X‑lea și al XI‑lea. Mormântul Sf. Gallus a fost un important loc de pelerinaj până la apariția Reformei.

Astăzi, Sf. Gallus este patronul orașului St. Gallen, al episcopiei catolice din acest oraș, dar și al cantonului cu același nume. Biserici închinate sfântului se găsesc în localitățile Bregenz și St. Gallenkirch (pe teritoriul Austriei), în Zürich, Büron, Kriens și Arbon (Elveția), în Würzburg, Ladenburg și Rockenberg (Germania) etc. 

Sf. Gallus este prăznuit în fiecare an la data de 16 octombrie, ziua trecerii lui la cele veșnice. Numai în episcopia de Strasbourg este prăznuit împreună cu Sf. Columban, la data de 23 noiembrie. În iconografie Sf. Gallus este reprezentat ca eremit sau călugăr benedictin și foarte rar ca stareț (abate). Ca semn distinctiv, el ține în mână un toiag (toiagul misionarilor). Adesea este reprezentat împreună cu un urs. Sf. Gallus, despre care Arno Borst spunea că a reușit „să traducă ideea europeană a regulii columbaniene în realitatea alamană”, rămâne unul dintre cei mai importanți sfinți care au propovăduit pe teritoriul Elveției, chiar dacă nu poate fi socotit „apostol” al Å¢ării Cantoanelor.