Ridicat la rangul de arhimandrit la vârsta de treizeci de ani, a fost curând numit rector al Academiei Ecleziastice şi stareţ al unei mănăstiri însemnate din Novgorod. Neobosit în îndeletnicirile intelectuale, precum şi în cele administrative, se ocupa mereu de trei-patru probleme în acelaşi timp. Iată cum îl descrie ucenicul său, arhimandritul Fotie: „Avea mereu chipul luminat şi vesel, ochii pătrunzători, un aer ascetic şi aspru, însă plăcut. Mersul său era încet şi solemn. Avea vocea blândă şi subţire, însă limpede. Vorbea cu fineţe şi agerime, reuşind să-i facă pe studenţi să-l asculte cu atâta interes, încât uitau de ora mesei. Puterea, frumuseţea, demnitatea şi cinstea Academiei Ecleziastice erau întru totul reunite în Filaret.”. Unind erudiţia deosebită cu evlavia înflăcărată, sfântul încerca să transmită în primul rând celor ce-l ascultau sau îi citeau operele – care sunt lucrări de referinţă ale literaturii ortodoxe – „duhul Ortodoxiei”. De aceea, încă din timpul vieţii sale a fost considerat un adevărat Părinte al Bisericii şi numit „noul Gură de Aur”.

După ce a primit titlul de Doctor în Teologie, Filaret a fost numit episcop la vârsta de doar treizeci şi cinci de ani (1817). A fost mai întâi vicar al Mitropolitului de Sankt Petersburg, apoi a devenit Arhiepiscop de Tver, de Iaroslav, iar după cinci ani a fost înălţat în jilţul Mitropoliei Moscovei şi Kolomnei, pe care l-a ocupat până la trecerea sa la cele veşnice. Sfântul ierarh îşi cârmuia eparhia cu aceeaşi energie de care dăduse dovadă când era rector al Academiei. De cum a fost numit la Tver, timp de o sută de zile a străbătut această imensă eparhie, predicând în toate bisericile. Aflat la cârma Mitropoliei Moscovei, a lucrat cu stăruinţă pentru a îndrepta lipsurile clerului. Aspru în ceea ce priveşte rigoarea morală a clericilor, nu pregeta să le dea pedepse canonice; ştia însă să domolească această asprime, contribuind personal la nevoile materiale ale familiilor clericilor scoşi din preoţie. Lucrând fără răgaz, nu se odihnea nicicând, şi nimeni nu ştia când doarme, căci în orice moment din zi şi din noapte venea la el slujitorul lui, îl afla mereu aşezat la masa de lucru. Sfântul ierarh scria lucrări teologice, manuale, articole, însă mai ales dădea tot ce avea mai bun în predicile sale minunate². A lăsat, de asemenea, şi o corespondenţă foarte vastă, care cuprinde îndrumări de mare folos pentru viaţa bisericească. A fost şi începătorul traducerii Bibliei în limba rusă, lucrare cu bătaie lungă, la care a contribuit traducând el însuşi mai multe cărţi şi care nu a putut fi terminată decât după cincizeci de ani, din pricina împotrivirii ţarului şi a unor grupări ecleziastice. Datorită sprijinului şi colaborării sale, stareţii de la sfânta mănăstire Optina au putut publica traducerile pe care le făcuseră după Sfinţii Părinţi ai Bisericii, lucrări care aveau să prilejuiască o importantă mişcare de trezire duhovnicească în Rusia [10 şi 11 octombrie]. Nedându-se la o parte de la a cere sfat colaboratorilor săi şi primind cu smerenie criticile acestora, sfântul ierarh era blând şi răbdător cu duşmanii lui şi îndura cu îngăduinţă şi cele mai nedrepte învinuiri. Când era însă vorba de sfintele dogme, de poruncile Domnului sau de tradiţia Bisericii, se arăta de neclintit. Toate veniturile sale le folosea pentru opere de binefacere, făcând tot ce putea pentru ca acestea să nu fie ştiute de nimeni. Din avutul lui a fost construit un azil pentru orfani şi pentru copiii preoţilor nevoiaşi.

În anul 1819 a devenit membru al Sfântului Sinod. Nu era chestiune la care să nu fie priceput. Astfel, i se cerea sfat chiar şi atunci când nu era prezent la reuniuni, iar el dădea şi celor mai dificile probleme o soluţie corectă şi întemeiată cu înţelepciune pe principiile canonice. 

Nevoitor din fire, sfântul ierarh iubea retragerea în pustie pentru a se îndeletnici cu rugăciunea şi cu împreună-vorbirea cu Dumnezeu. Pentru a putea face aceasta a întemeiat Schitul „Ghetsimani”, în apropierea Lavrei Sfintei Treimi, unde petrecea adesea câteva zile într-o chilie simplă. Plin de iubire dumnezeiască, ochii i se umpleau de lacrimi atunci când era vorba de fapte bune, de gânduri înţelepte şi de probleme vrednice de compătimire. Pururea încerca să plinească ceea ce îi învăţa pe ceilalţi, atrăgându-şi astfel afecţiunea neclintită a credincioşilor, care îi cereau sfintele rugăciuni, adesea încununate de minuni.

După ce a strălucit vreme de jumătate de veac ca o făclie a harului în candelabrul Bisericii, Sfântul Filaret a trecut cu pace la Domnul pe data de 19 noiembrie 1867, la vârsta de optzeci şi cinci de ani. Cu câteva luni înainte îl văzuse în vis pe tatăl său, care îl îndemnase să fie cu luare aminte la „data de 19”. 

Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxar, vol III, luna noiembrie, pp. 231-235