Cu toată îndrăzneala pe care i-o dădea încrederea deplină în părintele său duhovnicesc, Ilarion plecă să ducă lupta împotriva demonilor ce locuiau acea înfricoșată pustie, care nu era străbătută decât arareori, și atunci de hoarde de tâlhari. Acolo se porni să-și biruiască trupul și să-i stingă ardoarea tinereții prin post aspru. Nu se hrănea decât cu cincisprezece smochine pe zi, după apusul soarelui. În timpul zilei se ruga și cânta fără încetare psalmi, arând pământul uscat, numai pentru ca oboseala muncii să se adauge ostenelii rugăciunii, căci acel pământ nu rodea nimic care să poată fi vândut și să stârnească ispitele poftelor. Diavolul, astfel ațâțat în propriul său sălaș de către un tânăr, se năpusti asupra lui, așa cum făcuse și cu Sfântul Antonie. El îi apăru lui Ilarion în chip de fiare sălbatice care încercau să-l înfricoșeze prin zgomote îngrozitoare. Dar toate aceste uneltiri se dovediră zadarnice, căci tânărul îi respingea asalturile prin semnul Crucii și pornea el însuși la luptă râzându-și de neputința Vicleanului.

De la șaisprezece până la douăzeci de ani, Ilarion nu a avut alt adăpost decât o colibă înjghebată din tulpini de trestie și ierburi care creșteau prin mlaștini. Apoi și-a zidit o chilie, atât de scundă că semăna mai degrabă cu un mormânt decât cu o locuință, și se culca pe pământul bătătorit, nespălându-se și netăindu-și părul capului decât o dată pe an, în ziua de Paște. Nu a spălat niciodată mantaua de piele pe care i-o dăruise Sfântul Antonie și nu-și schimba cămașa decât când aceasta era zdrențe. Învățase întreaga Scriptură pe de rost și o rostea cu glas tare și stând în picioare cu frică, de parcă Dumnezeu Însuși S-ar fi aflat dinaintea ochilor săi. De la vârsta de douăzeci și unu până la douăzeci și șapte de ani nu a mâncat, în primii trei ani, decât puțină linte înmuiată în apă rece în fiecare zi; iar în ceilalți trei ani s-a mulțumit cu pâine presărată cu sare. De la douăzeci și șapte de ani la treizeci de ani s-a hrănit cu ierburi sălbatice; de la treizeci la treizeci și cinci de ani, cu șase uncii (aproximativ 150gr.) de pâine de orz și cu puține ierburi fierte fără untdelemn. Atins fiind de o boală care i-a slăbit vederea, a adăugat un pic de untdelemn la tainul său și a ținut aceeași rânduială până la vârsta de șaizeci și trei de ani. Văzând că trupul îi slăbise și gândind că i se apropia sfârșitul, s-a lipsit de pâine până la sfârșitul zilelor sale, îndoindu-și râvna ca un tânăr novice, la vârsta la care alții au obiceiul de a slăbi asprimea nevoinței. A stăruit în acest fel de a trăi până la fericita sa adormire, ne-mâncând decât după apusul soarelui și postind neîntrerupt, chiar și în zilele de sărbătoare și în timpul celor mai grele boli.

Aceste nevoințe mai presus de firea omenească, pe care Sfântul Ilarion le-a purtat pentru dragostea lui Dumnezeu, nu numai că i-au deschis inima către privirea tainelor cerești, dar harul dumnezeiesc i-a acoperit și trupul și i-a dat puterea de a săvârși minuni pentru mângâierea credincioșilor. A vindecat bolnavi și a izbăvit un mare număr de îndrăciți, astfel că, la vârsta de numai douăzeci și doi de ani, faima sa se răspândise deja în toată Palestina și chiar până în Egipt și în Siria. Mulțimi mari veneau către el, și numeroși erau cei care îi cereau să ducă traiul îngeresc alături de el, căci până atunci viața monahicească nu apăruse încă în Palestina și nici în Siria. Astfel, Ilarion a fost pentru aceste ținuturi ceea ce Sfântul Antonie a fost pentru Egipt. De altfel, mereu a trimis și a primit scrisori de la marele Antonie, care, atunci când i se aduceau bolnavi veniți din acele ținuturi, le spunea: „Pentru ce să veniți atâta cale, când aveți acolo pe fiul meu Ilarion?”. Cei care au îmbrățișat viața pustnicească și și-au făcut chilii împrejurul Sfântului Ilarion au atins curând numărul de două mii, cu toții ținându-l drept Părinte și călăuză. O dată pe an, la vremea culesului viilor, Ilarion mergea pe la mănăstirile sale, aducându-le hrană duhovnicească pentru tot anul. Această vizită anuală era și pentru el un prilej de a aduna mulțimea și de a-i dărui învățătura sa despre curățirea sufletului.

Cum obștea de frați pe care îi păstorea și mulțimea de bolnavi și credincioși care alergau la sihăstria sa din toate părțile nu-i mai lăsau nici o clipă de răgaz pentru rugăciunea tainică, își amintea cu lacrimi de primii ani petrecuți în nevoință, necunoscut de nimeni. Ajungând la vârsta de șaizeci și trei de ani, izbuti, plângând fierbinte, să-i facă pe ucenici să primească plecarea sa. Dar când sosi ziua sorocită, mai bine de zece mii de oameni au vrut să-i urmeze peste tot unde s-ar fi dus, pentru a nu fi lipsiți de harul care coborâse asupra sa. Cu greu a reușit să-i înduplece să se întoarcă și nu a luat cu sine decât patruzeci de ucenici care puteau răbda călătoriile lungi pe jos și postul cel de toată ziua. Cum aflase despre moartea Sfântului Antonie, Ilarion se îndreptă către Egipt, pentru a se închina la locurile care fuseseră sfințite de șederea acestuia. Åži vărsând lacrimi multe se închină dinaintea tuturor locurilor și a lucrurilor pe care le atinsese Părintele monahilor. La ieșirea din pustia Sfântului Antonie, Ilarion a rătăcit mai departe în căutarea singurătății. Dar oriunde mergea, din pustie până la Alexandria, răspândea în jurul său har, minuni și vindecări, așa încât mulțimi multe veneau în întâmpinarea sa, iar vestea despre el se răspândise pretutindeni, fără a-i lăsa odihnă.

În cursul celor trei ani (360-363) cât a durat tirania lui Iulian Apostatul, mănăstirea Sfântului Ilarion, din apropiere de Gaza, a fost distrusă, iar monahii risipiți. De aceea sfântul se hotărî să fugă în Libia. De aici, porni pe mare spre Sicilia, gândind că va găsi singurătatea în acele ținuturi unde era necunoscut. Dar, silit de mila și de iubirea sa de oameni, alungă iarăși demoni, vindecă bolnavi și atrase mulțimile la el. Åži încă o dată fugi din calea lor și se duse într-un sat din Dalmația, ținut ce era încă locuit de barbari. Dar nici aici harul care izvora dintr-însul nu a putut rămâne ascuns: sfântul a ucis o fiară înfricoșătoare care îi înspăimântase pe localnici, și astfel i-a adus la credința creștină. Vrând să scape de slava omenească, fugi în timpul nopții și se urcă pe un vas de negoț care mergea către insula Ciprului. De-abia sosise în insulă, că îndrăciții, cuprinși de spaimă, începură să strige că Ilarion, robul lui Iisus Hristos, venise pe insulă ca să-i alunge de acolo. Trebui deci să găsească alt sălaș. Atunci se duse într-un loc pustiu de pe insulă și se așeză într-o peșteră aflată pe un vârf de munte abrupt, unde cu greu se putea ajunge. Aici rămase vreme de cinci ani, primind doar uneori vizita credinciosului său ucenic Isihie, care venea să-i aducă vești din Palestina. Ajuns la vârsta de optzeci de ani, cu trupul mult slăbit de nevoințele aspre, Sfântul Ilarion se găti să lase această viață trecătoare, apoi îi adună în jurul său pe cei câțiva credincioși care ajunseseră până la sălașul său. Culcat, în pragul morții, ținea ochii deschiși și zicea: „Ieși suflete al meu, pentru ce te temi? Ieși, de cine ți-e frică? Ai slujit pe Iisus Hristos aproape șaptezeci de ani și te temi de moarte?”. Sfârșind aceste cuvinte, și-a dat sufletul lui Dumnezeu și a fost îngropat de îndată de către ucenici, după voința sa, pentru a nu primi cinstea îngropării cuvenite unui sfânt. Peste câtva timp, Isihie a luat trupul Sfântului Ilarion și l-a dus în Palestina, pentru a fi cinstit de mulțimea ucenicilor săi.

Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul. Viețile sfinților, vol. II, luna octombrie