Evanghelia pomenită astăzi de Biserică este de o extremă importanță teologică și spirituală, căci Domnul ne dă învățătură de mare limpezime cu privire la soarta sufletului după moarte, la adevărata natură a Iadului și la pocăință. Această pildă este relatată numai de către Sfântul Luca.

Ne aflăm către sfârșitul misiunii pământești a Domnului și este cu putință ca El să fie deja în drum către Ierusalim¹ (dar această „urcare” va dura mai mult timp, vreme de câteva luni). Mulțime mare Îl urmează, iar El o învață, mai cu seamă în pilde. În această mulțime se află vameși și păcătoși… care se apropiau să‑L asculte (Lc 15, 1). Aceasta atrage furia fariseilor și a cărturarilor care cârtesc împotriva Lui. El spune atunci pildele Oii și a Drahmei pierdute, cea a Fiului risipitor, apoi cea a Iconomului necredincios, pentru a arăta mila lui Dumnezeu, Tatăl Său ceresc. Toate acestea le auzeau și fariseii, care erau iubitori de argint, și‑L luau în bătaie de joc (Lc 16, 14). Domnul, atunci, le vorbește și spune această pildă care îi privește direct.

Ea pune în scenă două personaje: un bogat care duce o viață de huzur, și un sărac cerșetor, bolnav, care moare de foame dinaintea ușii bogatului. Bogatului nu‑i pasă nicidecum de acest sărac, de care se îngrijesc doar câinii vagabonzi: îi ling bubele. Trebuie să amintim că saliva animalelor – și mai ales cea a câinilor – este un antiseptic cunoscut. Aceste lucruri au un înțeles duhovnicesc: când omul se poartă ca un animal, prin împietrirea inimii și egoismul său, se întâmplă ca animalele să se poarte mai bine decât el. Așa este și aici, deoarece au milă pentru un sărman, care fusese pus de către bogat în rând cu câinii. Trebuie să remarcăm că bogatul nu are nume, în timp ce săracul are: Lazăr. Bogatul, neasemănându‑se cu Dumnezeu, nu poate ajunge la viața ipostatică, pe când cel sărac este asemănător lui Dumnezeu. Lazăr înseamnă în ebraică: Dumnezeu ajută (sau a ajutat)². Omul care își recunoaște sărăcia poate deveni bogat în Dumnezeu³.

Cum săracul nu are nimic de mâncare, nici măcar firimituri, resturi de la mesele bogatului (care sunt aruncate), moare. După puțin timp, bogatul moare și el. Diferența dintre soarta celor doi este cutremurătoare: Lazăr este purtat de îngeri în sânul lui Avraam⁴, imagine biblică însemnând „împărăția lui Dumnezeu”, raiul, în timp ce bogatul este îngropat, pus în pământ. Unul este înălțat, celălalt coborât. Urmarea povestirii ne arată că este vorba de sufletele lor, deoarece amândoi au cunoscut moartea, moartea fizică, despărțirea sufletului de trup. Evanghelia nu spune „sufletul lui Lazăr”, nici „sufletul bogatului”, căci persoana rămâne legată de sufletul cel viu. După moarte, persoana trăiește în continuare în sufletul său. Urmarea acestei povestiri este uimitoare: are loc o lungă convorbire între bogat și Avraam, care închide o comoară teologică, o adevărată inițiere în cele de pe urmă. 

Trebuie mai întâi să remarcăm că, deși îi desparte o prăpastie adâncă, iar bogatul este „departe” de Avraam și de Lazăr, ei se pot vedea, se recunosc și își vorbesc. Aceasta înseamnă că, dacă trupurile celor răposați sunt în așteptarea Învierii de obște, sufletele lor continuă să trăiască, dar într‑un context diferit. Sufletul Omului nu este nemuritor⁵, dar este incoruptibil. Åži se pot recunoaște pentru că au păstrat aceeași formă, aceeași aparență exterioară. Într‑adevăr, sufletul omului are facultatea de a păstra amprenta trupului, cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa: este memoria trupului⁶. La fel cum are facultatea de a regăsi în univers atomii trupului său, în ziua Învierii, după cum ne învață Sfântul Ioan Damaschin și alți Părinți. Acest fapt mai înseamnă și că prăpastia care îi desparte nu este de ordin geografic, nici material. Raiul și iadul nu sunt „locuri”, ci stări duhovnicești, a căror experiență o putem face de altfel din timpul vieții pământești (numeroși sfinți au fost transfigurați din timpul vieții lor pământești, ca Sfântul Serafim al Sarovului, iar alții au făcut experiența Iadului veșnic, ca Sfântul Siluan Athonitul).

Apoi, trebuie să constatăm că bogatul continuă să se gândească doar la el însuși. Sufletul unui răposat rămâne ce a fost pe pământ, în bine ca și în rău: omul păstrează aceleași „stări sufletești”. De aici importanța luptei duhovnicești și a ascezei din timpul vieții. El suferă mult și cere să i se vină în ajutor. Mai rău, îl consideră pe Lazăr ca pe o slugă, pe când în timpul vieții nici nu se sinchisise de existența lui: Părinte Avraame,… trimite pe Lazăr să‑și înmoaie vârful degetului în apă și să‑mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Åži‑a păstrat mentalitatea de bogat. Nici măcar nu se miră să vadă pe sărac, care trăgea să moară la ușa lui, strălucind de Slava lui Dumnezeu, plin de lumina necreată, într‑atâta soarta acestui om îi este indiferentă. Nu are nici o pocăință pentru răul pe care l‑a făcut, adică pentru binele pe care nu i l‑a făcut (și care nu l‑ar fi costat nimic! Însă ar fi trebuit să se intereseze de acest sărman și să‑l vadă). Nici nu‑i cere iertare lui Lazăr.

Lazăr cel schimbat la față nu spune nimic, nu‑i face morală și nu‑l copleșește, nu se arată triumfător: a rămas smerit, sărac cu duhul. Este mângâiat de toate suferințele pe care le‑a îndurat pe pământ. Îl lasă pe părintele său Avraam să vorbească și să învețe, pentru că aceasta este voia Tatălui ceresc.

Cum Avraam dă bogatului răspuns după cuviință și desăvârșit, bogatul face o nouă cerere, care poate părea milostivă: trimite pe Lazăr (iarăși socotit ca rob!) să înștiințeze pe cei cinci frați ai mei ca să nu vină și ei în acest loc de chin… De fapt, este vorba tot despre el însuși: sănătatea mea, bunăstarea mea, familia mea, frații mei… Este mereu centrat asupra lui însuși. Răspunsul lui Avraam cade ca un trăsnet. De fapt, Hristos răspunde cărturarilor și fariseilor, prin gura „părintelui lor Avraam” la care se referă mereu pentru a se împotrivi lui Hristos, și răspunde și tuturor creștinilor și tuturor ființelor omenești până la sfârșitul timpurilor. V‑am vorbit de Moise (Lege) și de Proroci, apoi v‑am vorbit Eu Însumi, cu gura Mea, Eu, Cuvântul Tatălui. Dacă nu Mă ascultați, dacă nu vă schimbați inimile, chiar dacă aș plini toate minunile dinaintea voastră, nimic nu va fi cu putință pentru voi: nu veți putea intra în Împărăția Tatălui Meu. Este clar și limpede și fără drept de apel.

Ajungem aici la un element esențial al acestei pilde, care este crucial pentru orice ființă omenească. După ce bogatul a cerut lui Avraam puțină apă pe limba care îl ardea⁷, Avraam dă un răspuns înfricoșător care în cea de‑a doua parte este cu adevărat teologic: între voi și noi este o prăpastie adâncă și nu se poate trece de la unul la altul, nici într‑o parte, nici în cealaltă; este de netrecut. Ce este această prăpastie? Episcopul Ioan de Saint‑Denis a spus într‑o predică admirabilă⁸ că prăpastia de netrecut este refuzul pocăinței. Nu este vorba de un canon, de o regulă juridică pe care ar fi impus‑o Dumnezeu în mod arbitrar. Este vorba numai de refuzul pocăinței care taie pe om de Dumnezeu pentru totdeauna, cel puțin atâta vreme cât nu vrea să se schimbe. Dumnezeu ne dă toate. Singurul lucru pe care nu‑l poate face este să se pocăiască în locul nostru, pentru că atunci voia noastră liberă ar fi nesocotită. Trebuie să înțelegem bine că, până și în Iad, omul rămâne liber: bogatul cel rău refuză să se schimbe. Acest lucru este întărit de experiența duhovnicească excepțională a Sfântului Siluan Athonitul în secolul XX⁹. Domnul a îngăduit să fie coborât în Iadul cel veșnic ani în șir, și acolo, în inima acestei prăpastii, i‑a arătat acest adevăr uimitor: „Å¢ine‑ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Deznădejdea împiedică pe om să iasă din acest cuptor și să intre în comuniune cu Dumnezeu. Însă antidotul deznădejdii este pocăința: este poarta strâmtă, și singura, a Împărăției. Sfântul Siluan a trăit ceea ce spunea Sfântul Efrem Sirul în secolul al IV‑lea: chiar și în Iad cineva se poate pocăi, și deci se poate ieși din Iad.

O altă pildă a Domnului stă mărturie despre aceasta a contrario, pilda Ospățului ceresc, în versiunea relatată de Sfântul Evanghelist Matei¹⁰. După ce Împăratul a spus îngerilor Săi: siliți‑i să intre, căci vreau să fie plină cămara Mea de nuntă, intră El Însuși în cămară pentru a vedea pe oaspeți. Åži aici, vede un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, adică nu îmbrăcase veșmântul alb al botezului, pe Hristos, și se miră (prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?). Omul rămâne mut, fără glas, adică nu are nici un cuvânt de scuză sau de pocăință. Iar Stăpânul atunci îi spune: dați‑l afară, aruncați‑l în întunericul cel dinafară…, Iadul. Putem să beneficiem de o indulgență extraordinară sau de un concurs de împrejurări excepțional – care este o taină dumnezeiască –, dar apoi trebuie să ne schimbăm: trebuie să ne îmbrăcăm cu Hristos.

Lucrul stigmatizat de Hristos în această pildă nu este bogăția exterioară ca atare, ci reaua folosire a acestei bogății. Primul scop al oricărei bogății este asemănarea cu Dumnezeu: îndreptățirea bogățiilor acestei lumi este generozitatea. Åži nu trebuie niciodată să uităm că pe toate le avem de la Dumnezeu: trebuie să „dăm” slavă lui Dumnezeu. Dar cel mai important lucru este că Domnul ne dezvăluie aici soarta sufletului după moarte și ne inițiază în purtarea duhovnicească cea mai înaltă: pocăința, care este poarta spre Cer.

Părintele Noël TANAZACQ, Paris