Schimbarea la Față a lui Hristos, sărbătorită pe 6 august¹, este probabil una dintre sărbătorile mari cele mai puțin cunoscute și mai puțin respectate din tot anul liturgic. Trebuie spus că, fiind așezată în plină vară și în mijlocul vacanței, este izolată (precedată de o zi de înainteprăznuire și urmată de odovanie) și, mai mult încă, pică în timpul unui post, cel al Adormirii Maicii Domnului, care impune să se postească în ziua praznicului în care se plinește planul lui Dumnezeu pentru Om, lucru care e potrivnic înțelesului duhovnicesc.

Acest eveniment neașteptat, excepțional și profetic este relatat de către cele trei Evanghelii Sinoptice: la priveghere se citește Luca 9, 28‑36, iar la liturghie Matei 17, 1‑9. În mod curios, Marcu 9, 2‑10 nu se citește, deși este Evanghelia lui Petru, singurul martor ocular printre evangheliștii care au relatat evenimentul (Sfântul Ioan nu îl menționează). Dar citirea celei de‑a doua epistole a Sfântului Apostol Petru la Liturghie compensează această lipsă, deoarece reia întâmplarea (II Petru 1, 10‑19). Termenul folosit îndeobște este cel latin (transfigurare), care a tradus termenul grec „metamorfoză”, care înseamnă schimbare, transformare.

Evenimentul se petrece la sfârșitul misiunii Domnului în Galileea, imediat după prima vestire a Patimilor, care a dus la certarea lui Petru de către Iisus (Înapoia mea, Satano – Mt. 16, 23). La sfârșitul cuvântului Său, Domnul prevestește venirea Sa în slavă și spune ceva uimitor: Amin zic vouă, că unii dintre cei care sunt aici nu vor gusta moartea până când nu vor vedea pe Fiul Omului venind întru Slavă (Mt. 16, 28). Åžase zile mai târziu (Mt. și Mc.)², are loc Schimbarea la Față.

Domnul ia cu El pe Petru, Iacob și Ioan și Se duce pe un munte înalt, de o parte. Evanghelia nu precizează despre care munte e vorba, dar Tradiția ne spune că este vorba despre muntele Tabor³ din Galileea. Trebuie să observăm în primul rând că, așa cum face în momentele cele mai importante, Domnul ia cu Sine „triada apostolică”, pe Petru, Iacob și Ioan⁴, martori printre martori, martori privilegiați. Este o oglindire a Sfintei Treimi în sânul celor Doisprezece, fără ca Domnul să socotească potrivit a crea o nouă structură înlăuntrul soborului apostolesc. Este o problemă de duh și nu de structură: o alegere dumnezeiască liberă. Muntele înalt simbolizează înălțimea duhovnicească, Cerul: Hristos le va „deschide Cerurile”. Sfântul Luca aduce o precizare interesantă și importantă: Hristos i‑a dus acolo pentru a se ruga.

Åži pe când se ruga Hristos S‑a schimbat la Față înaintea lor, adică a fost metamorfozat: fața Lui a strălucit ca soarele, iar veșmintele Lui s‑au făcut albe ca lumina. Pentru prima dată Hristos Se arată și Se revelează așa cum este cu adevărat: ca Dumnezeu. Această revelație este cu mult deasupra Teofaniei, când S‑a arătat ca Mesia, Hristos. Apostolii Îl văd în Slava Sa necreată. Ceea ce văd cu ochii lor trupești sunt energiile dumnezeiești necreate care fac pe deplin parte din firea dumnezeiască, dar sunt diferite de esența lui Dumnezeu, pe de‑a‑ntregul cu neputință de cunoscut.

Aceste energii dumnezeiești în care Dumnezeu creează și Se revelează purced de la Tatăl, se manifestă prin Fiul și sunt transmise prin Duhul Sfânt. Suntem aici în inima teologiei treimice, comoara Ortodoxiei⁵. Trebuie să remarcăm că firea omenească a lui Hristos este schimbată la față⁶ (prin Duhul Sfânt, prin a cărui „iconomie” se face aceasta), deoarece pielea feței Sale strălucește ca soarele, iar această lumină dumnezeiască necreată se transmite chiar materiei inerte, din moment ce veșmintele Lui s‑au făcut albe ca lumina. Cosmosul însuși este chemat pentru a fi schimbat la față. Când Sfântul Serafim al Sarovului s‑a schimbat la față dinaintea lui Motovilov, în Rusia, în secolul al XIX‑lea⁷, zăpada însăși strălucea de lumină.

Dar minunea nu se oprește aici: Apostolii văd apărând pe Moise și pe Ilie care vorbesc cu Domnul despre plecarea Sa către Ierusalim (după cum precizează Sfântul Luca), căci abia așteaptă ca Domnul să mântuiască pe Om și lumea. Ei mărturisesc cu toți Drepții din Vechiul Legământ dinaintea soborului apostolesc – reprezentat prin triadă – că Iisus din Nazaret este cu adevărat Mesia pe Care L‑au vestit.

Moise reprezintă Legea, al cărei părinte este, iar Ilie Prorocii. Legea și Prorocii nu aveau decât un țel: întruparea Cuvântului. Acest lucru s‑a săvârșit. Hristos, Cel vestit de Proroci, a venit să plinească Legea, iar nu să o strice. Apostolii sunt aici martori acestui lucru. Aceasta înseamnă și că Moise (care era mort) și Ilie (care nu a cunoscut prima moarte, ci a fost înălțat la cer într‑un car îngeresc) sunt vii, vii și preschimbați (dar în prezența lui Hristos și prin El, căci El este Mântuitorul lumii).

Apostolii înșiși sunt transfigurați, căci dacă nu ar fi fost în lumină nu ar fi putut vedea lumina (Cf. Ps. 36 (35), 10: întru lumina Ta vom vedea lumina), dar nu știu aceasta⁸. Petru, neștiind ce spune (Lc. 9, 33), rostește o banalitate care nu se potrivește cu momentul. Dar acest lucru ne arată că Apostolii sunt fericiți (Învățătorule, bine este nouă să fim aici), deși sunt în același timp cuprinși de frică (Mc.).

Petru, cu bunul său simț de om din popor, ar vrea să prindă clipa, să oprească timpul, să se instaleze (asta arată „colibele” pe care vrea să le ridice). Dar acest lucru nu este cu putință, căci focul iubirii dumnezeiești, manifestat prin lumina necreată, este o reînnoire permanentă: nimeni nu poate cuprinde focul, ci poate doar să‑l trăiască. Duhul nu poate fi închis.

În acel moment, se petrece ceva încă și mai uimitor: Apostolii se găsesc acoperiți de un nor luminos: este o expresie antinomică pentru „întunericul necreat”, tenebra luminoasă despre care vorbește Sf. Grigorie de Nyssa, firea cu neputință de cunoscut și de pătruns a lui Dumnezeu, taina dumnezeiască⁹. Din acest nor, se aude glăsuirea acestui cuget părintesc: Acesta este Fiul meu prea iubit, întru Care am binevoit: pe Acesta să‑L ascultați. Cugetul este al Tatălui ceresc, dar glasul nu este al Său, căci nimeni nu poate auzi glasul Tatălui, după cum nimeni nu‑L poate vedea. Glasul care exprimă cugetele Tatălui este Cuvântul lui Dumnezeu. Dar Fiul nu poate mărturisi pentru Sine Însuși. Este probabil glasul unui serafim (ca și la Teofanie).

Această revelație este așa de fulgerătoare, încât Apostolii sunt în acel moment aruncați la pământ (ucenicii căzură cu fața la pământ și fură cuprinși de o mare spaimă). Sunt zdrobiți pentru că Dumnezeu le îngăduie să pătrundă, preț de o clipă, în tainele dumnezeiești, limita posibilului pentru ființele create. Dincolo de această graniță ar fi fost arși, pentru că s‑ar fi găsit la același nivel cu Serafimii.

Este cea mai înaltă revelație care s‑a dat Apostolilor (și de fapt numai triadei apostolice) și, de asemenea, cea mai mare din întreaga Biblie și din întreaga istorie a omenirii. La Teofanie, la Paști, la Înălțare nu au „văzut” nimic. Aici văd pe Dumnezeu așa cum este. Åži sunt martori ai legăturilor personale dintre Tată și Fiu, prin prezența Duhului Sfânt în Ei. Este punctul ultim al revelației. Acest moment, această clipă este sublimă și unică, pentru că aici găsim, strânși în jurul lui Hristos, Cerul și Pământul, morții și viii, Vechiul și Noul Legământ. Este un moment profetic și eshatologic, care este foarte bine zugrăvit în icoană.

În clipa următoare, vedenia dispare. Iisus este singur, pentru că Moise și Ilie și‑au sfârșit misiunea și Åži‑a reluat aparența de fiecare zi. Îi liniștește pe apostoli și îi ridică. Dar le interzice să vorbească despre această întâmplare până la Învierea Sa, ceea ce îi nedumerește profund (se întrebau între ei ce înseamnă să învieze cineva din morți – Mc. 9, 10).

Putem să ne întrebăm pentru ce Domnul dăruiește celor trei ucenici această arătare. Părinții au vorbit adesea despre aceasta. Hristos avea în curând să „Se suie la Ierusalim” unde avea să fie arestat, judecat, lovit, umilit și în cele din urmă ucis. Voia neapărat să arate Apostolilor Săi, înaintea acestui spectacol înfricoșător și cu neputință de înțeles, că este cu adevărat Dumnezeu. Dar Apostolii nu‑și vor aduce aminte decât mai târziu, mai precis după Înviere.

Această sărbătoare ar trebui să fie cea mai mare din tot anul liturgic: este sărbătoarea plinirii planului dumnezeiesc, îndumnezeirea Omului și transfigurarea cosmosului.

Părintele Noël TANAZACQ, Paris

Note:

1. Data de 6 august nu are legătură directă cu ciclul liturgic al mântuirii. Dacă ar fi fost așa, Schimbarea la Față ar fi trebuit sărbătorită imediat înaintea începutului Postului Mare. Ea corespunde probabil cu aniversarea sfințirii Bisericii de pe Muntele Tabor, după cum se întâmplă cu multe sărbători liturgice. A apărut mai întâi în Răsărit (în secolele IV‑V) și mai târziu în Apus (în anumite biserici din Galia și Spania înainte de reformele lui Carol cel Mare, în secolul al IX‑lea, în Sudul Italiei și numai în secolul al XII‑lea la Roma, care nu a consacrat‑o decât în secolul al XV‑lea). A devenit deosebit de importantă în Biserica Armeană, unde este una dintre cele cinci mari sărbători ale anului și este precedată de un post pregătitor. Dar faptul de a o sărbători în miezul verii corespunde cu conținutul ei, deoarece este perioada „roadelor”. De altfel, în Răsărit, la sfârșitul liturghiei se binecuvintează și se împart fructele.

2. La Sf. Luca: ca la opt zile după aceea. Hristos face pe Om să treacă de la 6 (care semnifică refuzul unirii cu Dumnezeu) la 8 (Învierea).

3. Muntele Tabor se găsește în apropiere de Nazaret, Cana și Nain, la 19 km sud‑vest de Marea Galileii. Este înalt de 562 m, ceea ce este mult pentru Palestina.

4. Trei dintre primii patru întâi chemați (mai era și Andrei), toți trei pescari din Galileea.

5. Dogma luminii necreate a fost apărată și explicitată de Sf. Grigorie Palama, în secolul al XIV‑lea, cu prilejul controversei cu niște călugări romano‑catolici din Calabria care pretindeau că lumina de pe Tabor era creată. Sf. Grigorie s‑a sprijinit pe Părinți și mai ales pe Sf. Grigorie de Nyssa și Sf. Maxim Mărturisitorul, ca și pe întreaga tradiție isihastă athonită. Se pomenește biruința sa în cea de‑a doua duminică din Post, ca pe un al doilea triumf al Ortodoxiei.

6. Firea omenească a lui Iisus Hristos a fost mereu transfigurată, îndumnezeită, încă din sânul Maicii Sale, Maria, dar prin abnegația Sa voită, prin kenoza Sa, El ascundea slava Sa pentru a Se putea îmbrăca cu Omul căzut, a muri pentru el și a‑l mântui. Aici, în fond, El săvârșește o „minune” pentru Apostoli, o excepție. După învierea Sa, a putut să Se arate așa cum este, ca Dumnezeu. Dar cum trupul slavei are ca proprietate libertatea, El nu trebuie să Se arate mereu în slavă. De altfel, Evanghelia ne spune că S‑a arătat în alt chip ucenicilor la Emaus (Mc. 16, 12), care, ca și Maria Magdalena, nu L‑au recunoscut.

7. La sfârșitul lunii noiembrie a anului 1831, la mai puțin de un an după ce Sf. Serafim l‑a vindecat pe loc de o boală incurabilă, care îl făcea infirm.

8. Sf. Serafim îi spune lui Motovilov, în esență: dacă nu ai fi în această lumină [a Duhului Sfânt], nu m‑ai putea vedea astfel [transfigurat].

9. Anumiți Părinți (Sf. Ambrozie, Sf. Grigorie Palama) văd în norul luminos prezența Duhului Sfânt.