În urmă cu patru ani am fost la Mănăstirea Recea — acest veritabil tezaur al spiritualității ortodoxe și a celei românești autentice. Am fost de foarte multe ori la această sfântă așezare, care cuprinde atâtea comori ale spiritualității noastre eterne, românești și ortodoxe, de fiecare dată fiind foarte impresionat de toate cele văzute și auzite în acest loc sfânt — în care trebuie să ne lepădăm de încălțămintea netrebniciei și a cerbiciei noastre!. Acolo am văzut încununarea între­gii activități și osteneli purtate de către obștea acestui complex monastic de-a lungul ani­lor, de la înființarea lui în anul 1991 și până acum, osteneală ce a stat îndeosebi pe ume­rii Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, duhovnicul, și a Maicii Cristina Chichernea, stareța acestei sfinte mănăstiri — două personalități care au marcat acest loc străvechi românesc al Transilvaniei și important centru de pelerinaj, punctând cur­gerea timpului și a spațiului nostru sacru ce alunecă spre veșnicie cu acest pridvor al eternității și cu această anticameră a împărăției — care este această chinovie ce stă în calea diminuării și a deteriorării tradiției noastre sfinte și autentice!...

De fiecare dată când am ajuns acolo am găsit o sărbătoare a întregii suflări româ­nești transilvane care se bucură la modul cel mai sincer de această izbândă a Bisericii noastre strămoșești, într-o zonă care a fost de-a lungul istoriei aspru vitregită de lucra­rea și înrâurirea Bisericii sfinte a neamului nostru românesc; monumentul și obiectivul acesta fiind perceput ca un triumf al nostru ce dovedește încă o dată, dacă mai era ca­zul, că Dumnezeu ne-a purtat și ne poartă de grijă prin nemărginita Sa dragoste ce o are pentru noi, oamenii, și pentru a noastră izbăvire!...

Åži aici, în duhovniceasca lavră a spiri­tualității noastre dreptmăritoare, am stat de mai multe ori, la ceas de sfătuire, dialog și convorbire duhovnicească cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan - ori­ginar din părțile Bihorului, care a suferit martiriul închisorilor comuniste - despre Euharistie și Mântuire, despre necesita­tea existenței acesteia într-un mod indis­pensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire...

Anul acesta însă, marți, 17 mai 2011, se împlinesc trei ani de când s-a născut în cer, ajungând alături de viii din cealaltă lume, Părintele Ioan - care la 22 iunie 2008 ar fi împlinit vârsta de 88 de ani... Åži atunci mi-am adus aminte și m-am gân­dit îndelung că Părintele Ioan Iovan a fost un mărturisitor al lui Iisus Hristos, care a purtat cu vrednicie jugul preoției atât în vremea regimului comunist, înfruntând 9 ani de temniță, cât și după anul 1990, de când a slujit ca preot și duhovnic la aceas­tă sfântă mănăstire. Înaltpreasfințitul Părinte Andrei - Arhiepiscopul de atunci al Alba Iuliei - a spus despre Părintele Ioan că „a fost un mărturisitor al lui Iisus Hristos. Cu orice risc și-a, exprimat crezul său, fiind un mare misionar. Misiunea lui și-a întemeiat-o datorită convingerii pe care o avea, și anume că se poate regenera via­ța noastră duhovnicească printr-o regăsi­re a comuniunii cu Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. A fost un misionar care L-a propovăduit pe Domnul Hristos Euharistic, iar noi nădăjduim că Domnul Hristos îl va face părtaș al ospățului credinței cel veșnic”.

Ce să mai zic într-o astfel de situație: că în ultima vreme am pierdut destul de mulți părinți duhovnicești, mai cu seamă în ultimii doi ani, și iată acum a sosit cea­sul să facem același lucru și cu Părintele Ioan, care va rămâne în amintirea și în con­știința noastră cu multe învățături și fapte minunate, printre care la loc de frunte stă aceea că a încurajat și ajutat o mulțime de tineri teologi să se pregăteas­că pentru apărarea și promo­varea credinței ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în același timp un bun păs­trător al Tradiției și un păstor receptiv la noile probleme apă­rute în societate. Era elegant și ordonat, ospitalier și erudit. Un preot distins al cultului or­todox și un om al culturii înțe­lepte, un slujitor al Bisericii și al poporului român. Apoi mai rămâne în sufletul nostru prin caracterul, onoarea și demnita­tea lui, prin vocea sa caldă, dar în același timp hotărâtă și fer­mă; după aceea prin cultura te­ologică și nu numai cu care a fost înzestrat datorită muncii și tenacității preacuvioșiei sale; prin luciditatea și spiritul său critic însoțit de foarte multă în­țelegere și condescendență; pe urmă prin spiritul de discipli­nă, în primul rând cu el însuși, de rigoare academică, doctrinară, liturgică și canonică revelată cu fiecare slu­jire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susținu­te într-un mod foarte coerent și elevat în diferite îm­prejurări și cu diferite ocazii; prin comportamentul, felul său de a fi și de a se raporta la semenii săi, la fi­ecare în parte într-un mod deosebit și unic, fiind foar­te respectuos, accesibil și deschis, toate acestea du­când la descoperirea în persoana sa a eticii bunului-simț, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieți și pe care astăzi o întâlnești tot mai rar!... Părintele Ioan Iovan a mai avut și calitatea de a fi un om de o since­ritate, discreție și modestie ieșite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc și dragoste față de valorile perene ale spiritualității și culturii noastre autentice!...

Åži ca o exemplificare concretă în acest sens, ne vom aduce aminte, aici și acum, de folositoarele sesiuni ale Universității de Vară conduse de către Părintele Ioan și distinsul Părinte Profesor de Morală și Spiritualitate profund ortodoxă și autentic românească Ilie Moldovan - toate sub auspiciile călăuzitoare ale vrednicului de pomenire ierarh și slujitor fidel al Bisericii noastre din perioada interbelică, Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei. De aceea, aici și acum, mă gândeam și la ves­tita Academie Teologică și Duhovnicească de la Mănăstirea „Sfântul Constantin Brâncoveanu” din Å¢inutul Făgărașului nostru transilvan, ctitorită de Mitropolitul și cărturarul de pioasă memorie, Dr. Antonie Plămădeală al Ardealului, la rosturile și im­portanța ei, care au fost preluate și dezvoltate și de către această soră a ei - Academia Spirituală „Episcop Dr. Nicolae Popoviciu - Martirul și Mucenicul Credinței” de la Sfânta Mănăstire Recea - unde, iată, a mai viețuit unul dintre apropiații, discipolii și ucenicii cei iu­biți ai vrednicului ierarh, în persoana Preacuviosului Părinte Ioan, care l-a pomenit cu atâta venerație, res­pect și recunoștință!...

De fiecare dată când ne întâlneam, îmi vorbea mult și profund despre anii închisorii comuniste, despre prigoana și urgia comunistă ce s-a abătut asupra neamului nostru timp de o jumătate de veac, despre anii copilăriei din satul său natal — Husasău de Criș — și de consătenii lui, de „bihorenii lui” cu care vorbea în graiul specific locurilor sale natale, de tatăl său care a fost tot slujitor al altarului, apoi de anii de studii de la Oradea și Cluj, de Episcopul care l-a hirotonit și marcat pozitiv și plenar, Nicolae al Oradiei, de împli­nirile și neîmplinirile pe care le-a avut de-a lungul vieții, de realizările și bucuriile duhovnicești de care s-a împărtășit în ultimii 17 ani la Mănăstirea Recea, și, mai ales, despre Sfânta și Dumnezeiasca Împărtă­șanie, cu alte cuvinte, despre prezența permanentă și pururea a Mântuitorului nostru Iisus Hristos Euharistic în viața noastră, ca o condiție indispensabilă mântuirii și înveșnicirii noastre cu Domnul!...

Åžtiind, din propria-mi expe­riență, că fiecare întâlnire cu Părintele Ioan a fost un prilej de mare înălțare sufletească și de sărbătoare, asemeni întâlni­rilor învățăceilor cu marii filo­sofi ai lumii antice, precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înțelepciune, abne­gație și dăruire, mă (mai) gân­desc ce repede îi uităm noi pe acești oameni, pe aceste perso­nalități ale culturii și spiritua­lității noastre, fiindu-le prea puțin recunoscători pentru toa­te câte ne-au făcut și ne-au dă­ruit ei nouă!...

Åži totuși, în dimineața în­mormântării și, mai cu seamă, la sfânta slujbă a participat foarte multă lume care l-a cu­noscut și l-a prețuit în mod de­osebit pe părintele lor duhov­nicesc — Ioan Arhimandritul!... Au fost multe coroane, multe flori, multe lacrimi pline de re­cunoștință și de nădejde că pă­rintele s-a mutat de la moarte la viață, acolo unde nu mai este nici suferință, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit!...

Eu, personal, mă simt foar­te onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej și marea șansă de a-l întâlni și a-l cu­noaște pe Părintele Arhi­mandrit Ioan Iovan — mare personalitate a culturii și spi­ritualității acestor ținuturi și nu numai, având convingerea și nădejdea că vom ști cu toții pe mai departe să ne cinstim înaintașii, potrivit meritelor și vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aces­te vremuri prețuim mai mult pe alții de oriunde și de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoși, mai senzațio­nali!... Însă rămânem convinși de faptul că ce este nobil dăinuiește, iar ce este ief­tin apune!...

Åži, cum spuneam la începutul acestui material pro memoria (sau in memoriam), aici, în duhovniceasca lavră a spiritualită­ții noastre dreptmăritoare, am stat de vor­bă cu vrednicul de pomenire Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, abordând și dezbătând tema esențială a Euharistiei și Mântuirii noastre, a necesității exis­tenței acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil pe drumul nostru către îndumnezeire, și iată ce ne-a răspuns, în cele ce urmează, din prea multa sa dragoste și experiență, răspuns pe care-l oferim, în cele ce urmează, cititorilor dreptmăritori creș­tini interesați de acest important subiect, întru amintirea și pururea pomenirea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan:

Preacuvioase Părinte Arhimandrit, este perceput Iisus Hristos ca fiind „ieri, azi și în veci Același” în lumea de astăzi, în con­dițiile secularizării la care, din păcate, sun­tem cu toții părtași, într-o mai mică sau mai mare măsură?

Dragul meu, Iisus Hristos este Același, noi însă nu. Trebuie să ne apro­piem mai mult de El, în sensul real, euharistic, prin învățătura Bisericii, prin Sfintele Taine și prin trăirea creștinească în sânul familiei și peste tot acolo unde locuim și ne desfășurăm activitatea, să simțim că tră­iește în noi Dumnezeu. La toate acestea se poate ajunge cu ajutorul catehizării, de care suntem încă foarte mulți lipsiți.

Ce credeți, Preacuvioase Părinte, că în­țeleg oamenii de astăzi prin noțiunea de Euharistie și cum vedeți raportarea lor la acest termen teologic care reflectă o reali­tate duhovnicească foarte mare, de fapt, cea mai mare?

Mai întâi trebuie explicat termenul Euharistie, pentru a înțelege credincioșii și a conștientiza importanța termenului și a faptului pe care el îl conține, care este ceva obligatoriu și indispensabil mântuirii.

Mai vedeți astăzi o raportare persona­lă și autentică a credincioșilor la Sfânta Euharistie, cu alte cuvinte la Sfânta Liturghie ca fiind „Taina tainelor”?

În anul 1986, cu prilejul vizitei sale în România, Patriarhul Ierusalimului, Diodor, după participarea sa la mai multe Sfinte Liturghii, a concluzionat că este impresio­nat de numărul mare de credincioși parti­cipanți, dar că este foarte trist pentru fap­tul că a văzut foarte puțini sau nu a văzut nici un credincios care să se împărtășeas­că!... Nu este voie să existe Liturghie fără Împărtășanie!... Mie nu mi-a lipsit Liturghia și împărtășania nici chiar în puș­cărie, unde am cusut pe partea din spate a maieului Sfântul Antimis, vinul îl aducea un medic într-o sticluță de vin tonic, pâi­nea și apa o rețineam din hrana și din ali­mentele primite și așa mai departe. Găsirea unei explicații la toată această situație ne duce cu gândul la existența tainei lui Dumnezeu!... Astăzi încă nu prea știm (cum) să ne raportăm la Sfânta Împărtășanie, dar suntem în drum spre (această înțelegere), căci Împărtășania înseamnă câștigarea Împărăției lui Dumnezeu de aici, cu alte cuvinte este vorba de îndumnezeirea prin har, care se face încă din această viață.

În altă ordine de idei, care vedeți a fi termenul corect de abordare a acestei pro­bleme: acela de deasă împărtășanie, rară împărtășanie, cu vrednicie, fără, cu pregă­tire sau fără, ori continuă împărtășanie? Care este, cu alte cuvinte, poziția Sfinților Părinți cu privire la această problemă?

Răspunsul meu este: continuă împărtășanie, iar cât privește vrednicia, noi, preoții, sfărâmăm Sfintele, sfinților, după cum citim în rugăciunea de după epi- cleza euharistică, ce zice: „Se sfărâmă, și se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfă­râmăă și nu se desparte, Cel ce se mănâncă și niciodată nu se sfârșește, ci pe cei ce se împărtășesc îi sfințește” — argument pentru continua împărtășanie. în ce privește vred­nicia, aceasta este un dar de la Dumnezeu și nicidecum meritul nostru!... Motivele in­vocării nevredniciei, cu canoanele, să știți că sunt din lipsa de dragoste...

Care este diferența de curente, de opi­nii sau de abordare cu privire la practica împărtășirii credincioșilor la slavi, români și greci și de ce asistăm la evidențierea aces­tor deosebiri de abordare a aceluiași feno­men, dacă pot să mă exprim cu aceste cu­vinte? 

Este o greșeală de prețuire a lui Iisus Hristos, că dacă îl iubești cu adevărat nu te cramponezi de aceste deosebiri, din mo­ment ce este vorba de unul și același lucru, în fond de același text liturgic - cu același conținut!... Este dureros că există aceste deosebiri și, drept urmare, să ne străduim ca acolo unde ne aflăm noi să fie desființa­te, deoarece nu este mai importantă tâlcuirea lingvistică și cea tipiconală decât re­ceptarea Harului Divin!...

Este lumea bisericească contemporană suficient de conștientă de valoarea și su­premația acestei Sfinte Taine, care nu abordează o simplă practică liturgică, ci pe ea se sprijină, de fapt, toată viața noastră eclesiologică, soteriologică și, îndeosebi, cea eshatologică?

Este deplin corigentă, din păcate, de la A la Z, de la Ortodoxie la Catolicism și de la Alfa la Omega!...

Avem noi astăzi bine structurată și ar­ticulată o teologie a Sfintelor Taine și, în special, a Sfintei Liturghii?

Din nefericire lipsește evlavia cu privi­re la trăirea permanentă în Iisus Hristos, și numai Bunul Dumnezeu poate remedia lucrul acesta!...

Din punct de vedere moral-duhovnicesc, cum ne raportăm noi la Sfânta și Dumne­zeiasca împărtășanie, în condițiile în care, la momentul potrivit din cadrul Sfintei Li­turghii, se împărtășesc foarte puțini oa­meni, gândindu-mă, aici, la situația de la noi din țară?

Ar trebui să ne raportăm printr-o dure­re adâncă și prin începutul unei râvne a mântuirii ce are în centrul ei tocmai pe Cel Care ne mântuie. Dacă El este Centrul, atunci haideți să mergem cu toții la El!... La Dumnezeu nici un lucru nu este cu ne­putință. Ferice de cel care, indiferent ce vârstă și în ce rost al vieții se află, se în­toarce la trăirea cu Iisus Hristos, fiindcă prin aceasta el se face apostol și pentru al­ții!... Ca o concluzie aș susține că, pentru a scoate asemenea apostoli, trebuie să ajun­gem la sacrificiul apostolic și misionar de reunire a Bisericilor și de revenire la trăi­rea primilor apostoli, astfel încât Sfânta Euharistie trebuie să fie și temeiul unită­ții creștine a reunirii Bisericilor, a mișcă­rii ecumenice autentice, încununată fiind de strădania îndumnezeirii de pe pământ către cer!...

Cine ar trebui să-și asume vina sau res­ponsabilitatea pentru abordarea, de multe ori, destul de superficială a acestei proble­me fundamentale a spiritualității noas­tre?!...

Să nu căutăm vinovați, ci să mergem încrezători cu convingerea că Dumnezeu ne poate ierta de păcatul delăsării duhov­nicești, și rugându-ne ca El să ne ia de mână, ca prin potir să ajungem acolo unde am fost, în paradis!... Așadar, Hristos prin Euharistie ne reîntoarce la El, unde dato­rită comuniunii euharistice vom ajunge la comuniunea (cea veșnică) cu El.

Mai este, astăzi, relația părinte duhov­nicesc - fiu duhovnicesc una sinceră, profundă, într-un cuvânt, autentică?

Mai rar, dar este. Să ne rugăm să se în­desească, să se întărească!...

Care ar fi soluția sau modalitatea în­dreptării acestei stări de fapt, a acestei si­tuații de compromis? 

Împlorând Providența Divină să pri­vească spre noi cu ochi milostivi și povățuitori, convinși fiind că se aplică și aici cu­vântul Scripturii care zice că „Fără de Mine nu puteți face nimic”.

Credeți că lucrările de învățătură orto­doxă, „catehismele” noastre, prezintă co­rect lucrurile cu privire la această proble­mă sau sunt destul de scolastice?

Suntem chemați să scoatem scolasticul de aici!... Toată învățătura catehetică are o comoară de izvoare mult folositoare, cu toa­te că unele au fost schimbate în conținutul lor și astfel nu au făcut altceva decât să servească modernismului ispitit. în general, catehismele sunt foarte bune, dar și în ele se strecoară, uneori, păreri subiective.

Este nevoie cumva de o (re)catehizare a credincioșilor noștri cu privire la această problemă a Bisericii și nu numai, adică asis­tăm cumva la o „evoluție” istorică a acestei probleme?

Repet, numai Providența Divină va face lumină în privința cursului creștinismului nostru, care nu se poate concepe decât ur­când din nou spre culmile desăvârșirii!...

Vedeți cumva o speranță de revigo­rare a acestei situații, sunteți optimist în acest sens?

Da, bineînțeles, nu cred, ci sunt convins că Dumnezeu Care a creat Biserica și pe om, cu promisiunea că pe Aceasta „nici por­țile iadului nu o vor birui”, nu va întârzia această revigorare până la sfârșit, ci cu mij­locirea Maicii Domnului „Biserica cea Vie”, Ierusalimul pământesc, se va reface, și abia apoi se va contopi cu cel ceresc, când va fi „un cer nou și un pământ nou”.

Acum, în încheierea acestui interviu, v-aș ruga, Preacuvioase Părinte Ioan, să trasați câteva concluzii urmate de câteva sfaturi...

Dacă dorim ca Dumnezeu să îndrepte mila Sa spre noi și Biserica Lui, să fim creș­tini ai milei și ai iertării și să trăim mai mult în Iisus Hristos Euharistic și-n evlavie la Maica Domnului, și așa pururea cu Domnul vom fi până la sfârșitul veacurilor!...

Acestea fiind zise, vă mulțumesc foar­te mult, dorindu-vă să aveți parte de mul­tă sănătate, de mult spor și de multe îm­pliniri duhovnicești!...

Iar acum, după patru ani de la acest frumos, folositor și duhovnicesc moment și, totodată, la împlinirea a trei ani de la mu­tarea sfinției sale în veșnicele și cereștile lăcașuri, ne rugăm cu toții ca Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!

Veșnică să-i fie pomenirea și amintirea! Amin!...