Este oarecum surprinzător să găsim această Evanghelie la sfârșitul perioadei pascale, pentru că evenimentul pe care îl istorisește se găsește înaintea Patimilor Mântuitorului. Dar acest lucru e legat de pedagogia liturgică a Biseri­cii din Răsărit: primele trei duminici din pe­rioada pascală se concentrează asupra învie­rii lui Hristos, după cum este firesc, iar următoarele trei duminici se concentrează asu­pra tainei apei⁽²⁾, pentru a ne pregăti pentru Cincizecime, căci apa este unul dintre semne­le cele mai puternice ale Duhului Sfânt. Vizi­unea occidentală este diferită, mai istorică: această Evanghelie se citește la sfârșitul Pos­tului, în miercurea Luminării, în ziua în care ochii catehumenilor se deschideau pentru că li se transmitea solemn Simbolul de Credință și Rugăciunea Domnească (Tatăl Nostru)⁽³⁾.

Elementul cheie, aici, este apa. Contextul confirmă aceasta. Domnul S-a urcat la Ierusalim pentru Sărbătoarea Corturilor⁽⁴⁾, iar „în ziua cea din urmă, ziua cea mare a săr­bătorii, Iisus a stat între ei și a strigat, zicând: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea! Cel ce crede în Mine [...], râuri de apă vie vor curge din pântecele lui». Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce cred în El...” (In 7, 38-39). Este un mo­ment deosebit de greu pentru Hristos, Care dă în Templu o învățătură de o excepțională înălțime teologică ce se referă la El, personal, ca trimis al lui Dumnezeu, Fiul Tatălui ce­resc, o învățătură ce nu este primită de mul­țime și care provoacă un conflict puternic în sânul ei, pentru că Evreii vor să-l lapideze (In 8, 59) înainte de Patima Sa trupească, El su­feră o Patimă sufletească.

Chiar în momentul în care iese din Templu, Iisus vede „un om orb din naștere” care cer­șește, așezat lângă o ușă. Domnul nu spune nimic. Dar Apostolii profită de ocazie ca să-I pună o întrebare grea: „Învățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a năs­cut orb?” O problemă imensă, care îi obsedea­ză pe oameni până în zilele noastre! Adesea abordăm probleme duhovnicești cu o menta­litate magică (cu conotație juridică și mora­lă), care privilegiază legătura de la cauză la efect, uitând că viața duhovnicească e lipsităde orice automatism: omul este liber, după cum Dumnezeu este liber. Hristos dă un răspuns minunat, surprinzător: nu este vorba de păcat, ci se cuvine să arăt lumii că sunt Fiul lui Dumnezeu, Lumina lumii. Infirmitatea de care e vorba aici va contribui la această revelare. Iisus își învață ucenicii să deosebească între fire și persoană.

Aceasta nu înseamnă că bolile omenirii, în general, nu sunt o consecință a păcatului. Dar această realitate teologică nu presupune faptul că o anumită boală este consecința unui anu­mit păcat pentru o anumită persoană, mai ales atunci când este vorba de boli incurabile din naștere (boli, în general, genetice), care ne par cu totul nedrepte, deoarece copilul nu poate să aleagă personal păcatul și împărtășirea cu el, ci este nevinovat. Trebuie deci să ne ferim de orice părere definitivă și să avem doar milă. Hristos este milostiv: îl vindecă imediat, dar după un ritual extrem de bogat în simboluri și aproape sacramental. El scuipă pe jos și amestecă „țărâna” (= Adam, în evreiește) cu saliva Sa dumnezeiască, pentru a face tină, apoi pune această cataplasmă dumnezeiască pe ochii orbului. Este o imagine simbolică a creației Omului în cea de a șasea zi: Fiul l-a zidit pe om din țărâna care a fost umezită de aburul ce ieșea din pământ (Facere 2, 6-7). Apoi, Duhul a suflat peste el viață, suflet. Saliva divină este simbolul iconomiei Duhului, căci este vorba despre „apă” (care dă viață) și Duhul Care odihneș­te deplin în Fiul.

Actul sacramental pe care îl face Hristos reprezintă re-crearea Omului. Dar apoi, El cere omului bolnav să se facă împreună lu­crător vindecării sale, să facă un efort, un de­mers: să meargă și să se scalde la scăldă­toarea Siloamului⁽⁵⁾.

Orbul îl crede pe Iisus pe cuvânt⁽⁶⁾, ascultă și este vindecat pe loc.Siloam înseamnă „trimis”, ne precizează Evanghelia. Faptul de a merge până la scăldătoarea simbolizează întoarcerea la Dumnezeu, iar faptul de a se spăla în ea simbolizează Botezul. Este scufundat în apele Duhului, Care îl regenerează, îl readuce la viață, la lu­mina lui Hristos. Avem aici un minunat exem­plu de sinergie între Dumnezeu și Om, iar din sinergia între Cele două brațe ale Tatălui, Cei doi Trimiși, Cei doi Mângâietori, Fiul și Duhul, Fiul a zidit din nou, iar Duhul a re­dat Viața.

Această incredibilă minune creează o răs­turnare în microcosmosul evreiesc din Ierusalim. Toată lumea este neîncrezătoare, vecinii, fariseii, părinții... Nimănui nu-i vine să creadă. Evanghelia ne istorisește îndelung cele patru întâlniri care urmează evenimen­tuluiși care au un caracter aproape comic. Fariseii sunt foarte încurcați de această mi­nune care deranjează. Singurul lucru care con­tează pentru ei este că Iisus a făcut această minune într-o zi de sâmbătă! Ei nu se arată nicidecum bucuroși de vindecarea acestui bol­nav incurabil, nu au nici o admirație, nici o re­cunoștință față de acest rabbi care, totuși, a făcut lucruri „pe care nimeni altul nu le-a mai făcut” (In 15, 24); chiar orbul vindecat răspun­de fariseilor: „Din veac nu s-a auzit să deschi­dă cineva ochii unui orb din naștere”. Mai mult: în cele din urmă îl jig­nesc și îl alungă pe omul ce fusese orb din naștere.

Orbirea omului poate fi tragică. Poate aduce oameni normali, chiar oa­meni „de bine”, să devină ucigași, mon­ștri. Pe acest rabbi din Nazaret, Care vindeca bolnavi in­curabili și învia mor­ți, îl vor duce peste câteva luni la moar­te... în tot timpul misiunii Sale pământești (3 ani) Hristos a spus mereu că trebuie pus duhul mai presus decât litera, conținutul mai presus decât conținătorul, realitatea in­terioară mai presus de aparența exterioară. Åži nu a fost auzit. I s-a reproșat că nesoco­tește Legea, Lui, de a Cărui mână dumne­zeiască a fost scrisă!, și noi facem adeseori aceleași păcate. Suntem foarte stricți în ceea ce privește aplicarea legilor, a regulilor, a canoanelor, a obiceiurilor - care totuși sunt toate relative și schimbătoare - și ne îngri­jim mai puțin de starea interioară a suflete­lor, a vieții lor duhovnicești, de relația lor intimă cu Dumnezeu. Prima persoană care L-a văzut pe Hristos înviat (Maria Magdalena) și primul care a intrat în împărăția lui Dumnezeu (Tâlharul cel Bun) erau foarte puțin canonici... Mulți dintre cei care se cred duhovnicești sunt atât de plini de ei înșiși că nu pot să mai primească pe Dumnezeu: trec pe lângă Cel Care este Viața, fără să-L vadă.

Personajul cel mai remarcabil în acest vodevil religios este orbul vindecat. Nu numai că Sfântul Duh i-a deschis ochii trupești, dar i-a deschis și ochii sufletești. La fiecare întrebare care i se pune, răspunde printr-o „antienă” remarcabilă: „Omul care se numește Iisus a făcut tină și a uns ochii mei și mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului și te spală. Deci ducându-mă și spălându-mă, am văzut⁽⁷⁾”. Dar face mai mult decât atât: are îndrăzneala de a răs­punde fariseilor, cu inteligență, și îi face de râs⁽⁸⁾. Nemaiștiind ce să spună, îl alungă cu dis­preț („În păcate te-ai născut tot tu ne înveți pe noi!’”).

Domnul, însă, a dispărut. Aici este altă învățătură de căpătâi: Hristos săvârșește acte taumaturgice, dar nu se leagă de persoane, spre deosebire de orice guru și pseudo-duhovnic; El îi lasă pe oameni liberi. Dumnezeu nu Se impune niciodată: Se propune numai. Așteaptă ca și noi să-L căutăm: aruncă nada și nădăjduiește că peștele va mușca. După toată această agi­tație, întâlnește din nou pe fostul orb, în Templu(⁹⁾, și Se arată dinadins lui. Omul s-a pregătit lăuntric prin vindecarea trupească: s-a schimbat, a evoluat, iar acum spune: Cred în Fiul lui Dumnezeu; și se închină Lui. Ce paradox uimitor! Fariseii, ucenicii lui Moise, care urmează li­tera Legii și în aparență trăiesc duhovnicește, nu L-au văzut pe Mesia, pe Hristos. Iar orbul din naștere L-a văzut. Adevărata orbire este cea a inimii. Numai inimile curate - cei care se leapădă de ei înșiși - pot vedea pe Dumnezeu.

Părintele Noel TANAZACQ (Paris)

Note:

1. Este inexact să se spună „a 6-a Duminică după Paști”, după cum găsim adesea în calendarele litur­gice. Este a 6-a Duminică a Paștelui, dacă se ține seama că toate duminicile sunt una („ Ziua pe care a făcut-o Domnul”), sau a 6-a din timpul pascal, după cum se spune în Apus. Dar, cronologic, este cea de-a 5-a Duminică după Paști.

2. A patra Duminică: tulburarea apei la Vitezda (vindecarea slăbănogului), a cincea Duminică: apa vie (Samarineanca). Aici: saliva lui Hristos și apele Siloamului.

3. Miercurea din cea de-a patra săptămână a Postului. Aceasta era „Traditio symboli”.

4. Sărbătoarea Suchotului sau a Corturilor, în septembrie.

5. Scăldătoarea Siloamului este un mare rezervor de apă care se găsește în partea de sud a Ierusa­limului, dar care provine de la un izvor de apă vie. Regele Iezechia (722-687 î. Hr.), al cărui con­silier a fost Prorocul Isaia), pusese să se sape un canal subteran care aducea apele de la izvorul Ghihon (devenit Fântâna Fecioarei), de pe versantul apusean al Muntelui Ophel, până la scăldătoarea Siloamului. Izvorul curge cu întreruperi de mai multe ori pe zi. Se presupune că apa provine de fapt de la un rezervor de apă natural care se afla sub Muntele Moriah (Muntele Templului). Scăldătoa­rea nu este aproape de Templu: se află la mai mult de 500 m. Este ceva drum de făcut, mai ales pen­tru un orb!

6. Deși ar fi putut să ia pe Iisus drept un șarlatan. Să nu uităm că nu l-a văzut, din moment ce este orb. Nu a putut decât să-I asculte cuvântul.

7. In ritul Galilor restaurat, în Miercurea Luminării, diaconul citește Evanghelia de la amvon, și de fi­ecare dată când orbul din naștere ia cuvântul, corul cântă această antienă evanghelică pe o melodie aparte, după tradiția occidentală a lecturii Evangheliei pe mai multe voci (după cum se face și cu Evangheliile care relatează Patimile, în Săptămâna Sfântă). Un ritual impresionant - deoarece cre­dincioșii „trăiesc” Evanghelia - și plin de pedagogie.

8. Este și o vestire a Cincizecimii: pescarii neînvățați din Galileea se vor face dascăli și vor fi învăță­torii neamurilor.

9. Adică pe dalele Templului, pe pardoseala evreilor.