De mirare această sărbătoare a Floriilor ⁽¹⁾, care la Ierusalim și în Biserica Ortodoxă a Galilor ⁽²⁾a dat naștere unor ceremonii aparte. S-ar părea că, în sfârșit, toate se împlinesc, când de fapt totul se prăbușește. Apostolii văd cu uimire și bucurie cum neprețuitul lor Învățător este în fine aclamat ca Mesia în sfântul oraș, pentru ca în seara aceleiași zile să fie nevoit să pără­sească trist Ierusalimul, neînțeles și respins. Câteva zile mai târziu, Îl vor vedea atârnat pe Cruce ca un rob. Să încercăm să înțelegem împreună ce s-a întâmplat în ziua aceea și să pă­trundem sensul adânc al acestui eveniment care a prilejuit arestarea și moartea lui Hristos.

Pentru a pătrunde înțelesul, să așezăm mai întâi evenimentul în contextul de atunci. Hristos era la capătul misiunii Lui pământești; conflictul dintre evrei și Mântuitor este atât de puternic, încât aceștia hotărăsc să îl ucidă (Ioan 7, 1).

Prezența lui Hristos în Iudeea devine, așadar, mai discretă, chiar dacă până la urmă El se întoarce la Ierusalim cu prilejul celor două sărbători de Sukkot ⁽³⁾și Hanukkah ⁽⁴⁾. După care, la rugămințile Martei și ale Mariei, îl înviază pe Lazăr din Betania, care tocmai murise, probabil în primăvară, nu cu mult înaintea Paștilor. Întreg Ierusalimul se cutremură, pen­tru că Betania se situează foarte aproape de cetate ⁽⁵⁾, pentru că această minune este fără pe­reche (trupul mort era deja putrezit, din moment ce mirosea urât), pentru că au existat o mulțime de martori. Această minune dumnezeiască îi va împinge pe farisei și pe preoții cei mari să hotărască uciderea lui Hristos (Ioan 11, 53), fiindcă se tem pentru puterea lor: învă­țătorul din Nazaret îi pune în umbră. Iisus Se retrage atunci în Efraimul Samariei.

Cu șase zile înaintea Paștilor, Iisus își vizitează prietenii din Betania care organizea­ză în cinstea Lui o masă (probabil un ospăț, întru a-I mulțumi de venire), în timpul căreia Maria face dovada unui gest de iubire fără seamăn și profetic: Îi unge lui Hristos picioarele cu un mir scump ⁽⁶⁾. Domnul Însuși va spune că I se vestește astfel îngroparea. Tot Ierusalimul știe că Învățătorul se află în Betania - cetatea fierbe.

A doua zi, deci cu cinci zile înainte de Paști, Iisus intră în Ierusalim, iar mulțimea, care îl auzise vorbind, Îi iese în întâmpinare ca să Îl aclame. Evenimentul este în sine nemaipomenit. Mulțime de oameni au venit la Ierusalim, în pelerinaj de sărbătoarea Paștilor, evrei din toată Palestina și de aiurea, dar și mulți prozeliți, mai cu seamă greci, pe care îi amintește Sfântul Ioan.

Această mulțime este atât de uluită de învierea lui Lazăr, încât fără ezitare Îl numește pe Iisus Mesia cel mult așteptat, fără să țină cont de părerea mai marilor iudaismului oficial, înalții prelați, scribii și fariseii. Mulțimea proorocește: profeția este harul poporului. Mântuitorul vine călare pe un măgar, mânzul măgăriței ⁽⁷⁾, stând așezat, făcându-Åži ast­fel intrarea împărătească, mesianică, în orașul sfânt, pe când oamenii îi întind la picioare un covor de haine și îl aclamă, fluturând prin aer ramuri de palmier (sau de măslin) și cântând versete din psalmi închinate, prin tradiție, lui Mesia. Cel mai important este acel verset din Psalmul 117 (118), care zice „Osana! [Fiul lui David, în Evanghelia după Matei], Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” (v. 25-26) ⁽⁸⁾. Mulțimea însă adaugă Împăratul lui Israel ⁽⁹⁾, ceea ce provoacă neclarități, pentru că Mântuitorul este aidoma numit Împărat al neamurilor în Sfânta Scriptură. Intrarea împărătească a lui Hristos în Ierusalim poartă un caracter profetic, bogat în simboluri.

Mânzul asinei pe care intră Hristos în Ierusalim are aceeași semnificație ca și mie­lul: Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului. Asina simbolizează Israelul, care îl poartă pe Hristos. ⁽¹⁰⁾

Este foarte important să subliniem faptul că Domnul nu a in­trat în Ierusalim călare pe cal, animal nobil și războinic. Mântuitorul este împărat, dar nu precum împărații lumii, este un împărat „blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29), Care „n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească” (Matei 20, 28). Măgarul este un animal care duce în spinare cele gre­le, funcția lui exclusivă este aceea de a sluji, de aceea trece neobservat ⁽¹¹⁾. Dar asta nu îl împiedică pe Hristos să aibă majestatea regilor, chiar călare pe măgar, fiindcă adevărata mărire este lăuntrică. Nu «covorul roșu» i-a fost așternut di­nainte, în schimb, oamenii își dădeau hainele jos de pe ei, ca să îi iacă din ele covor; vălul care ascundea profețiile a căzut, iar lucrurile se împlinesc așa cum au fost scrise. Oamenii așează înaintea Lui ramuri, așa cum se dăruiesc florile, și flutură prin aer lauri de palmier. Sunt laurii vic­toriei, ai generalilor care se întorc victorioși de la luptă.

Hristos va ieși biruitor din această bătălie fără seamăn împotriva morții, a păcatului și a Satanei. Atâta doar că laurii simbolizează și martiriul: ca să mântuiască omul, Hristos va îndura martiriul.

Ucenicii Lui sunt uluiți dinaintea unei ase­menea răsturnări de situație și nu îndrăznesc să-și creadă ochilor („Pe acestea ucenicii Săi nu le-au înțeles de la’nceput [...]” - Ioan 12, 16). In sfârșit, Iisus este recunoscut ca fiind Mesia. Ceea ce trebuia să se întâmple, se întâmplă. Ar fi putut chiar să-și zică „în sfârșit, am reușit”. Evangheliile sinoptice merg și mai departe și povestesc chiar că Iisus a intrat în Templu și l-a curățit (atunci când i-a alungat pe negustori),iar copiii îl aclamau strigând „Osana Fiul lui David”. Totul pare că e bine. Dar, dar...

În primul rând, deși a proorocit, mulțimea a folosit o expresie ambiguă (în împrejurările respective), Împăratul lui Israel. Evreii încă mai nădăjduiau în vremurile acelea că majestatea politică a Israelului ar putea fi restabilită ⁽¹²⁾. Or, Hristos nu a venit în lume pentru lucrul acesta („Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”) ⁽¹³⁾. Åži mai grav, la câteva ore după aceea, când Hristos le vorbește oa­menilor deschis (după cum i-au cerut niște elini, care „se suiseră la sărbătoare să se-nchine” - Ioan 12, 20-28) despre faptul că va muri pe Cruce, gloata începe să se îndoiască. Gloata e profetică, dar schimbătoare. Nu multe zile aveau să treacă până ce vor urla ,Ia-l! la-l! Răstignește-l!” (Ioan 19, 15).

Apoi, trebuie să luăm seama la atitudi­nea apărătorilor iudaismului oficial: când au văzut că Iisus este întâmpinat cu bucurie de către copii, în Templu, preoții cei mari și scri­bii „s-au mâniat” (Matei 21, 15-16). Cu siguranță că au fost impresionați și chiar tulburați de bucuria poporului în fața învățătorului, pe care nu au îndrăznit să îl aresteze - însă nu au dat nici un pas înapoi: dorința lor criminală a rămas neatinsă. Åži au pus-o în practică din chiar ziua de Florii, cu ajutorul lui Iuda.

În fine, Mântuitorul însuși este tulburat, ne spune Evanghelia, ,„Acum sufletul Meu e tulburat, si ce voi zice?” (Ioan 12, 27). Domnul S-a tulburat, ca Om nu poate fi nepăsător la faptul că poporul Ierusalimului îl numește Mesia, ceea ce este întru totul adevărat. Ca Dumnezeu însă, El știe că va muri, știe că strigătele de bucurie ale oamenilor sunt de moment, superficiale. De altfel, o și spune: „Izbăvește-mă, Părinte de ceasul acesta... Dar Eu pentru aceasta am venit în ceasul acesta! Părinte, preamărește-Å¢i numele!...’’ (Ioan 12, 27-28). Această clipă de sfâșiere lăuntrică anunță spaima din grădina Ghetsimani, pa­tru zile mai târziu. Ca Om, îl va ruga pe Dumnezeu Tatăl să îi îndepărteze de la buzepotirul martiriului, iar ca Dumnezeu va zice „Facă-se voia Ta!”.

Sărbătoarea Floriilor începuse cum nu se poate mai frumos, printr-o explozie de bucu­rie. Ai fi putut gândi că toate urmau să se îm­pace și că adevărul avea să învingă, aducând pacea. De la început, însă, ceva neclar s-a făcut simțit, apoi tulburarea s-a instalat trep­tat în sufletul poporului, al preoților celor mari și al scribilor, al ucenicilor Lui și chiar în inima Mântuitorului: era cu neputință a ocoli moartea, fiindcă păcatul omului adu­sese în lume moartea și ea trebuia înfrântă. Hristos știe lucrul acesta și îl primește. Binecuvântat să fie în veacul vecilor!

Note:

1. De fapt, duminica frunzelor de palmier (Palmes în original, n.tr), denumire cu mult mai justă, din punct de vedere biblic și simbolic, chiar dacă în Apus, și mai cu seamă în Galia, nu prea există palmieri...

2. Din perspectivă liturgică, foarte multă vreme nici la Constantinopol și nici la Roma nu s-a marcat într-un fel anume acest moment. La Ierusalim, însă, se reconstituia intrarea lui Hristos în orașul sfânt printr-un alai urmând pe episcopul cetății călare pe un măgar. Ritua­lul acesta s-a răspândit în Biserica Galilor sub forma unei îndelungi binecuvântări a Ramu­rilor de Florii, a unei procesiuni în fața biseri­cii, apoi prin intrarea solemnă a preotului (ur­mat de enoriași) în Templu, unde copiii îl întâmpină cu strigăte de bucurie. Această ce­remonie a pătruns în slujba romană la finele anilor o mie. Astăzi, în liturghia bizantină nu mai există decât binecuvântarea Ramurilor de Florii, în timpul vecerniei. În schimb, cu o zi înaintea Floriilor, Răsăritul sărbătorește în­vierea lui Lazăr, sărbătoare necunoscută Apu­sului

3. Sărbătoarea Corturilor, care se ține în luna septembrie.

4. Sărbătoarea evreiască a „Consacrării”. Prăz­nuiește victoria Macabeilor asupra grecilor.

5. Betania era o așezare destul de însemnată, situată la 3 kilometri de Ierusalim, pe versan­tul de răsărit al Muntelui Măslinilor. Astăzi i-a luat locul Al-Eizariya, satul lui Lazăr.

6. Evangheliștii Matei și Marcu povestesc scena în chiar momentul desfășurării ei, dar o situează în casa lui Simon Leprosul, iar femeia unge cu mir capul lui Iisus. Cât despre Sfân­tul Luca, acesta detaliază întâmplarea: mai întâi femeia plânge, spălând cu lacrimile ei pi­cioarele Domnului, apoi I le șterge cu părul, după care I le unge cu mir. Toate cele trei Evan­ghelii o numesc pe femeie păcătoasă, adică prostituată, fără să îi dea numele.

7. După cum vestește profeția lui Zaharia, care se citește la vecernie (Za 9, 9).

8. Osana vine din ebraicul «hochia», a salva, iar hoshi’a-na este o exclamație populară, un fel de vivat, care înseamnă «mântuiește» (ajută). Întâlnim cuvântul Osana în Psalmii 117 (118), 25 și 12, 2. În Galia, sărbătoarea de Florii mai era numită și „Duminica Osanalei”. „Binecu­vântat este Cel ce vine întru numele Domnu­lui”, adică binecuvântat fie trimisul Tatălui, Fiul, Mesia. Toate aceste elemente constituie a doua parte a cântării liturgice „Sfânt, sfânt, sfânt....”, în toate riturile.

9. Expresia Împăratul lui Israel se găsește la Isaia 44, 6 și Înțelepciunea lui Solomon 3, 15. Domnul este numit însă și Împărat al neamu­rilor, la Ieremia 10, 7, iar profeția lui Zaharia, citită în timpul vecerniei, care vestește limpe­de sărbătoarea Floriilor, spune doar atât: „iată Împăratul tău vine la tine” (Za 9, 1-12).

10. In vreme ce boul simbolizează neamurile (străine de Israel - n. trad.), care sunt „eunuce” fiindcă nu L-au adus pe lume pe Hristos (Is 1, 3).

11. În profeția lui Zaharia se spune: „[...] Iată, Împăratul tău vine la tine drept și El Însuși Mântuitor, blând și călare pe asin și pe mânz tânăr. Åži El va nimici carele din Efraim și caii din Ierusalim.”. Åži se mai spune: „Åži belșug va fi și pace din partea neamurilor” (Za 9, 9-10).

12. Chiar și după Înviere, Apostolii, strânși împreună în jurul lui Hristos pe Muntele Sionului, Îl întreabă: „Doamne, oare în acest timp așeza-vei Tu la loc împărăția lui Israel?” (Fap­tele 1, 6). Adevărată obsesie la evrei.

13. Răspunsul lui Iisus către Pilat, la întrebarea aces­tuia: „Tu ești împăratul iudeilor? Ioan 18, 33-36.