Atunci când auzim expresia „fiul risipitor”, ea este plăcută auzului nostru și aproape că simțim simpatie pentru acest personaj: „cultura religioasă” ne întinde această cursă, căci edulcorează conținutul mesajului evanghelic și micșorează puterea acestuia. Trebuie să căutăm mereu sensul profund, eti­mologic, al vorbelor Cuvântului lui Dumnezeu, cât și caracterul pătrunză­tor, profetic și eshatologic al pildelor. Căci, de fapt, „risipitor” înseamnă „delapidator”. Ar fi mai potrivit să vorbim de „Fiul pierdut și regăsit”. In câteva fraze, Domnul ne rezumă povestea spi­rituală a întregii omeniri. Această pericopă corespunde întru totul timpului liturgic, căci ne aflăm la începutul „urcușului” către înviere.

Hristos este spre sfârșitul vieții Sale publice: străbate orașele și satele din Galileea, pentru a răspândi Vestea cea bună a împărăției lui Dumnezeu și aceasta mai ales prin pilde. „Vameșii și păcătoșii⁽¹⁾se apropiau de Iisus ca să-L asculte” iar „fariseii și cărturarii cârteau” căci „El îi primește la Sine pe păcătoși și mănâncă cu ei” (Luca, 15, 1-2). Ca răspuns, Domnul povestește trei pilde care alcătuiesc un ansamblu: Oaia pierdută, Drahma pierdută și Fiul pierdut⁽²⁾.

Omul care are doi fii este Tatăl Ceresc. Cei doi fii reprezintă, pentru majoritatea Sfinților Părinți, lumea îngerească și omenirea⁽³⁾. Însă aceștia pot fi asimilați cu două tipuri de oameni duhovnicești: ramura celor mai mari, a primilor moștenitori și ramura celor mai mici, a me­zinilor, cei care nu moștenesc împărăția⁽⁴⁾.

Mezinul dă dovadă de o îndrăzneală ieșită din comun: el îi cere tatălui partea sa de moște­nire. Îndrăzneala este nebunească, căci moștenirea nu se primește decât la moartea tatălui. Doar Omul cel după asemănarea cu Dumnezeu este capabil de o astfel de libertate! Tatăl nu este deci obligat să accepte. Însă tatăl dă dovadă de o bunătate nemaivăzută: își împarte bu­nurile celor doi fii. Ce sunt aceste „bunuri”? Sunt toate cele pe care le primim de la Dumnezeu: ființa, viața, inteligența, frumusețea, puterea și, mai presus de toate, harul. Al doilea eveni­ment incredibil: mezinul își părăsește tatăl și se îndepărtează de el („într-un ținut îndepărtat”, adică departe de prototipul dumnezeiesc, până la neasemănare). Iar acolo, „își trăiește viața” fără Dumnezeu: face ce îi place și își risipește moștenirea, „trăind în desfătări”; risipește deci harul fiind centrat pe sine însuși, pe bunurile sale, pe plăcerea și puterea sa. Când fiul cel în­tâi născut îi reproșează mezinului că „a mâncat averea tatălui cu desfrânatele” (Luca 15, 30), aceasta înseamnă că mezinul s-a împărtășit de lume iar nu de Domnul.

   Această primă parte corespunde viețuirii lui Adam și a Evei în Rai și izgonirii lor în lume, din pricina neascultării. Putem considera că acest ținut îndepărtat unde este „foamete” și unde omul trăiește în tovărășia por­cilor reprezintă, în același timp, tovărășia demonilor și natura devenită ostilă omului, plină de pălămidă și de spini (Cf. Facerea, 3): este vorba de natura decăzută, stăpâni­tă de Satana.

În acest ținut este foamete iar mezinului îi este foame. Acesta este un element de că­pătâi din pildă, al cărei înțeles este unul du­hovnicesc. Departe de Dumnezeu, omul nu poate decât să sufere de foame, căci doar apro­pierea de Domnul, dragostea Lui, hrana dum­nezeiască - trupul și sângele lui Hristos, su­flarea Duhului Sfânt pot hrăni Omul cel după asemănarea cu Dumnezeu. Omul are o slăbiciune extraordi­nară: nu poate trăi și se împlini decât în Domnul, decât în uni­re cu Dumnezeu. Orice om care se îndepărtea­ză de Domnul va suferi de „foame”. Ce mare minune este această foame de Domnul! Căci datorită ei se înfăptu­iește minunea: mezi­nul „intră în sine” (în cele din urmă!); el nu a încetat să se exteri­orizeze, să trăiască în afara sinelui, să se îndepărteze iar acum în­cepe să se interiorizeze, să se recentreze, să se apropie de miezul ființei sale, Sfântul Duh. Iar acolo, în taina inimii, el începe să medi­teze asupra sa, asupra vieții pe care o duce, asupra suferinței sale, a tatălui său, a ferici­rii pierdute. Åži iată că pornește pe calea mi­nunată a pocăinței: se pregătește lăuntric și se curățește. Nu va cere nimic, nici mila celorlalți, nici nu se va îndreptăți, ci își va mărturisi păcatul: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta” (împotriva Sfintei Treimi și a Ta, ipostază a Tatălui) iar apoi se va pocăi: „și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiultău; fă-mă ca pe unul din argații tăi.” Hristos ne învață aici taina pocăinței, încredințându-ne astfel o comoară.

Pocăința mezinului este după măsura păcatului săvârșit. El disprețuise dragostea tatălui său, refuzase asemănarea cu el, dorise să se bucure de harul și puterea dumnezeias­că fără Dumnezeu iar acum, dintr-o dată, își recapătă măreția. El spune: nu sunt vrednic să fiu asemenea ție, să fiu un casnic de-al tău, să mă bucur de slava ta; poartă-te cu mine ca și cu un simplu servitor, un străin, cineva care este plătit pentru munca sa. In pocăință omul își află iarăși măreția, redevine asemenea lui Dumnezeu.

Hristos ne descope­ră atunci un element de seamă al gândurilor dumnezeiești: el ridică un colț al vălului supra-ceresc. Tatăl aștepta întoarcerea fiului său, cerceta zările, nă­dăjduia în întoarcerea celui ce rămâne după asemănarea Sa. Tatăl îl zărește „pe când era încă departe”, și anume pe când de-abia luase drumul pocăinței, dru­mul către Cer. Åži Tatălui „i se face milă de el”, admirând efortul lăuntric al mezinului. Åži nu numai atât, el aleargă în întâmpinarea lui, scurtând astfel drumul cel lung de reîn­toarcere către izvor, îl ia în brațe și îi dă săru­tarea păcii.

De îndată ce intenția profundă a pocăin­ței se naște în inimă, suflul iertării nu este departe. Putem vedea în aceasta o imagine a venirii lui Hristos în lume, care ne-a scurtat suferințele văzând credința lui Avraam, iar în sărutul dat de Tată vedem imaginea veni­rii Sfântului Duh.

Însă Tatăl i-a lăsat timp să-și expri­me pocăința, nu a făcut ca și cum vina nicinu ar fi existat. Căci pocăința este cea care i-a îngăduit mezinului să primească ier­tarea. Pocăința sa l-a eliberat lăuntric. Iar iertarea tatălui l-a dezlegat, l-a spălat, l-a re­staurat. Åži atunci se face veselie în Cer, în ju­rul Tronului lui Dumnezeu. Tatăl se veseleș­te căci „acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.”

In această a doua parte avem toată poves­tea mântuirii înfăptuite de Hristos: El l-a în­viat pe Om și l-a așezat pe tronul lui Dumnezeu.

Urmarea pildei ne vorbește despre fiul cel mare: această parte este complexă pe plan teologic, însă mai accesibilă pe plan du­hovnicesc. Nu vom face aici o exegeză detali­ată, căci ar fi prea lungă; vom oferi însă câ­teva făgașe de cugetare. Acest fiu mai mare care este mereu apropiat de tată, care îi este credincios și care împarte totul cu el, poate fi văzut ca o imagine a lumii îngerești credin­cioase Domnului⁽⁵⁾. Aceasta este părerea celor mai mulți Sfinți Părinți. Însă dialogul extrem de lung dintre tată și fiul cel întâi născut care se aseamănă, pe alocuri, cu o înfruntare, este misterios și pune probleme teologice extrem de dificile.

Pe de altă parte, acest fiu mai mare poa­te fi înțeles și ca un tip de suflet, cel al moș­tenitorilor. Este vorba despre acei care au fost mereu credincioși lui Dumnezeu, care nu s­au abătut niciodată de la Lege, care nicioda­tă nu s-au îndoit și care și-au închinat viața Bisericii, ferindu-se cu grijă de marile păca­te care îl despart pe om de Dumnezeu. Aceștia sunt drepții. Întâlnim astfel de suflete fru­moase în sânul Bisericii, nu numai persoane, ci și familii, ce s-au încredințat întru totul Domnului. Neasemuita bunătate a lui Dumnezeu pentru cei răi, pe când drepții su­feră mari încercări pentru Numele lui Hristos, poate fi o mare încercare duhovnicească. Iar sufletul lor poate suferi de o mare amărăciu­ne. In Biblie aflăm numeroase exemple de acest fel: Regele David se plânge în psalmi de norocul de care se bucură cu neobrăzare cei răi, Iov va blestema ziua în care s-a născut, bătrânul Tobit îi va cere Domnului să moa­ră; cât despre Profetul Iona, el va fugi, căci bunătatea Domnului pentru cei răi îl va face de râs. Aproape toți cei drepți au trăit într-o zi această amărăciune, această tristețe în fața răului ce triumfă, arogant și nepedepsit. Åži nu vor fi îndreptățiți pe de-a-ntregul până ce lumea aceasta căzută nu va trece. Doar Judecata de Apoi va aduce o mângâiere, căci fărădelegea va fi vădită în fața întregii zidiri. Cei răi vor putea fi iertați dacă se po­căiesc. Însă răutatea va fi pedepsită în mod universal și definitiv. Iar fiul cel întâi născut se va putea veseli atunci de schimbarea me­zinului și amândoi se vor bucura împreună întru bucuria Tatălui lor. 

Pr. Noël Tanazacq, Paris

Note:

       1.Åži anume acei care nu împlineau Legea. 

2.In mod straniu, ultimele două nu sunt amin­tite decât de Sfântul Apostol Luca (unde sunt urmate de pilda iconomului necredincios). Însă aceste trei pilde formează un tot coe­rent extrem de important, căci ne introduc în gândirea soteriologică a Sfintei Treimi. 

3.Așa cum oaia cea pierdută și drahma cea pierdută reprezintă omenirea cea decăzută, în vreme ce celelalte 99, respectiv 9, care n-au fost pierdute, reprezintă lumea cea înge­rească. 

4.In familiile regale, ramura principală (sau majoră) este linia de descendență a prințu­lui moștenitor (de obicei fiul cel mare al re­gelui). Ramurile cadet sunt liniile de descen­dență ale celorlalți fii. (n. r.)

5.După Apocalipsă, doar o treime din lumea îngerească l-a urmat pe Satana în revolta sa; două treimi au rămas deci credincioase lui Dumnezeu încă de când au fost create: „iată un balaur mare...coada lui târa a treia par­te din stelele cerului și le arunca pe pământ” (Apocalipsa 12, 4).