Semănătorul dumnezeiesc se îngrijește de câmpul Său: îl plivește, îl afânează, trage brazde adânci în inima oamenilor și seamănă într-însul Cuvântul lui Dumnezeu. Tot Israelul este cutremurat de prezența Sa care nu lasă pe nimeni indiferent.

Scena, care este istorisită doar de Sf. Luca (adică de Sf. Pavel[1]) se petrece între pilda smochinului neroditor – simbol al formalismului sec al Sinagogii – și cea a grăuntelui de muștar – simbol al rodniciei Împărăției lui Dumnezeu.

Rabbi Ieshouaheste în Galileea într-o zi de Sabbat, ziua cea mai sfântă din săptămână pentru evrei, înainte întruchiparea duminicii și, după obiceiul Său, Se duce într-o sinagogă pentru a învăța. Domnul nu s-a ferit de structurile religiei evreiești oficiale, pe care le-a inspirat El însuși evreilor prin Sfântul Duh: aici învață, pentru că este Mesia al evreilor. Această scurtă istorisire a unei vindecări miraculoase conține multe elemente remarcabile pe care nu le regăsim în altă parte.

Printre credincioșii adunați pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu[2], se află o femeie evreică infirmă: este gârbovă, îndoită de spate, și silită să meargă cu capul în pământ, neputând să se ridice și să privească pe oameni în față.

Ne-am putea gândi că e vorba de o simplă boală. Dar Hristos Dumnezeu ne dă o primă învățătură importantă: Satana e cel care a legat-o, iată, de 18 ani. Este stăpânită de un duh care o îmbolnăvește. Orice boală poate avea o origine duhovnicească și un caracter duhovnicesc. Această infirmitate este simptomatică: Satana ne împiedică să ne ridicăm, să stăm drepți (= înviați) și să privim către Cer. Îi împiedică pe oameni și să se privească unii pe alții: Iadul este un pustiu al singurătății în care nimeni nu se privește în ochi[3].

Cea de-a doua învățătură este o minune: Hristos are o asemenea milă pentru oamenii căzuți, bolnavi pentru că L-au pierdut pe Dumnezeu încât, pe dată și fără ca ea să-i fi cerut ceva (de altfel cum să fi făcut asta din moment ce nu putea să-L vadă? - cum ea nu poate merge către El, merge El către ea), o slobozește și o vindecă.

Pe dată, femeia se ridică și slăvește pe Dumnezeu: a înviat. Devine din nou „om” în toată puterea cuvântului. Satana a fost alungat de Hristos.

Ne-am fi putut aștepta ca toată sinagoga să fi izbucnit în strigăte de bucurie și, ca la Intrarea Domnului in Ierusalim, întreg poporul să fi cântat „Osana Fiului lui David” iar șeful sinagogii să fi venit să se închine dinaintea lui Mesia. Nimic din toate acestea! Åžeful sinagogii – reprezentantul religiei iudaice oficiale - este indignat că Iisus a săvârșit o vindecare într-o zi de sabbat. Ce prăpastie a nerecunoștinței omenești față de Dumnezeu!

Atunci Domnul e cuprins de o sfântă mânie, care vestește biciul pe care îl va lua pentru a-i alunga pe vânzători din Templu: Fățarnici! Vă prefaceți că sunteți cuvioși în casa lui Dumnezeu, în ziua lui Dumnezeu. Dar atunci când sunteți la casele voastre, uitați de Legea lui Dumnezeu pentru folosul vostru. Vă îngrijiți de vitele voastre[4] și nu aveți nicio milostivire pentru frații voștri care suferă.

Domnul dă aici o învățătură de căpătâi despre înțelesul Sabbatului. Sabbatul nu este propriu-zis o zi în care nu se face nimic. Este ziua în care Omul este chemat să împlinească cea mai mare lucrare a sa: să se unească cu Dumnezeu. Sabbatul vestește îndumnezeirea. Åži ce poate fi mai plăcut lui Dumnezeu, decât să dăm ajutor aproapelui, să-l izbăvim, să-l vindecăm? A face aceasta înseamnă a se asemăna lui Dumnezeu. El spune de altfel lămurit: Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată de 18 ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? Åži, în timpul marelui Sabbat din Sâmbăta Mare, Domnul va izbăvi întreaga omenire de moartea cea veșnică și ne va vindeca de păcat.

Domnul se mânie nu numai împotriva fățărniciei, ci și împotriva formalismului religiei evreiești oficiale. Formalismul este legat de litera Legii și uită duhul ei, adică țelul ei. Å¢elul nu este săvârșirea unui act religios oarecare, ci de a se asemăna lui Dumnezeu, de a lucra ca Dumnezeu, pentru a se putea uni cu El. Formalismul religios va face pe clerul evreiesc să osândească pe Iisus la moarte și să-L dea pe mâna păgânilor. Îi vor reproșa că nu săvârșește Legea, ceea ce este culmea, pentru că El a dat Legea lui Moise pe Muntele Sinai, prin Sfântul Duh. De fapt, ei nu au suportat libertatea Sa.

Acest formalism religios există și la creștini, în Biserică și mai ales sub forma clericalismului. El poate ucide sufletele în loc să le mântuiască. Clericalismul a dat probabil naștere la mai mulți atei de-a lungul veacurilor decât faptele directe ale Satanei.

Fiecare creștin, fie că e cleric sau mirean, trebuie mereu să-și pună întrebarea „de ce?”. Care e înțelesul și țelul a ceea ce fac, a ceea ce practic?

Hristos este lămurit în învățătura Sa: închinătorii pe care Tatăl îi iubește sunt închinători „în duh și în adevăr”[5]. Sf. Pavel adaugă: „…litera ucide dar duhul dă viață” (Cor. 2,3-6). Trebuie mereu să băgăm de seamă dacă punem în faptă învățăturile lui Hristos în duh, și nu după literă.

Trebuie și să ne ferim cu grijă de orice fățărnicie, despre care textele liturgice din Săptămâna Patimilor spun că este „împuțită”[6]. Aceasta înseamnă că trebuie să veghem ca cele din afară să fie pe potriva celor dinlăuntru, chiar dacă lăuntrul este mediocru. Nu trebuie să înșelăm, să ne arătăm altfel decât suntem, ci să acceptăm să apărem în sărăcia noastră (să nu arătăm „prea bine”). Dacă începem să înșelăm, nu ne vom mai putea schimba. Trebuie să veghem, după cum spune Sf. Pavel, ca ceilalți să nu aibă despre noi o imagine mai bună decât suntem de fapt[7]. Este o rânduială duhovnicească de căpătâi.

Părintele Noël TANAZACQ, Paris