Dar această evanghelie începe în mod curios cu porunca lui Cezar August „să se înscrie toată lumea”. De fapt este de mirare că istorisirea evanghelică a întrupării Cuvântului începe prin a menționa imperiul roman și pe întemeietorul acestuia, împăratul Augustus. Dar, în realitate, această aparentă ciudățenie are un sens teologic precis.

Imperiul roman, întemeiat în anul 27 î. Hr., a fost cel mai mare, cel mai puternic, cel mai bine structurat, cel mai bogat din toată istoria omenirii și, de asemenea, este și cel care a rezistat cel mai mult în timp – aproximativ cincisprezece secole (a dispărut în anul 1453, odată cu căderea Constantinopolului). Dar acest imperiu avea o caracteristică unică în istorie: unea Răsăritul și Apusul, teritoriul său înconjura complet o mare, Mediterana, ceea ce reprezintă un simbol cosmic [1]. Hristos s-a întrupat în acest context istoric uman. Putem vedea în imperiul roman care se naște mai multe simboluri: el reunește omenirea, o unifică (în sânul lui se întâlnesc cele trei mari popoare ale omenirii: Sem (semiții), Ham (africanii) și Iafet (europenii); reunește Răsăritul și Apusul, contemplația (lumea greacă și semitică) și acțiunea (lumea latină), viața exterioară și interioară; la conducerea sa se află un om care acumulează toate puterile – civilă, militară și religioasă: împăratul.

Acest imperiu este o imagine simbolică, o profeție a ceea ce vine să înfăptuiască Hristos pe Pământ: să unească ceea ce era despărțit, să aducă pacea între oameni [2]; și o profeție care arată Cine este Hristos: Cel care are toată puterea. Se poate merge chiar mai departe, deoarece, pentru prima dată în Apus, împărații sunt divinizați [3] după moartea lor, și apare un cult imperial. Deși este vorba despre un cult păgânesc, deci idolatru, anunță totuși pe adevăratul Împărat, pe Hristos, care este om și Dumnezeu. Lumea, lumea căzută (pământul) ascunde adesea o profeție fără știrea ei, deoarece cele văzute sunt o oglindire a celor nevăzute, iar Dumnezeu pregătește mereu oamenii pentru mărețele Sale lucrări.

Iată punctul de plecare al evenimentului istoric: împăratul Augustus dă un decret ca toți supușii săi să se înscrie prin recensământ, ceea ce este un act politic cu caracter administrativ și fiscal. Åžtim din Vechiul Testament că Dumnezeu urăște recensămintele și numărătorile, pentru că nu este contabil, ci iubitor: Dumnezeu este bun și mărinimos. Dar aici este un recensământ care a slujit planului dumnezeiesc. Datorită acestui eveniment „exterior”, Maria și Iosif au urcat la Nazaret, în Galileea, în Betleemul Iudeii, iar Hristos s-a născut aici, după cum spuneau profețiile. Tot ceea ce există pe Pământ este al lui Dumnezeu și ia parte la planul lui Dumnezeu. Dumnezeu are întotdeauna ultimul cuvânt.

Datorită recensământului suntem absolut siguri că Iosif și Maria erau din casa și familia lui David și că Iisus s-a născut la Betleem. Or, acestea erau două criterii foarte importante de recunoaștere a lui Mesia. Iar Evanghelia este precisă pentru că ne dă numele guvernatorului roman al provinciei Siriei (căreia aparținea Iudeea) – Quirinus. Avem deci o atestare istorică a faptului că Iisus din Nazaret este cu adevărat Mesia. Este de altfel foarte probabil că a fost și el înscris la recensământ împreună cu părinții Săi. Ce imagine mișcătoare a întrupării Cuvântului: Iisus înscris ca om de imperiul roman, cu Maria și Iosif; Iisus Hristos înscris în registrele stării civile! Poate într-o zi această tabletă se va găsi… Åži cu toate acestea, imperiul roman și poporul evreu îl vor ignora pe Hristos. Vor trece pe lângă singurul adevărat eveniment din istorie, acest eveniment care întemeiază istoria omenească pentru că îi dă întregul ei sens – imperiul roman, prin ignoranța sa spirituală (idolatria), iar evreii, prin conformism religios.

Iată o lecție minunată pentru noi! Pentru a-L găsi pe Hristos, pentru a-L recunoaște și a-L slăvi, trebuie să renunțăm la orice formă de idolatrie [4] și la orice conformism, aceste construcții intelectuale personale și sociale, acest mic confort interior care îndreptățește adesea lașitățile noastre. Trebuie să primim pe Dumnezeu așa cum Se arată El, adică o persoană vie, și nu așa cum am vrea noi să fie. Cum ne descumpănește un Dumnezeu care se arată copil, pe când noi ne așteptăm să fie puternic și de temut!

Romanii se închinau unui om, împăratul, iar evreii așteptau un Mesia puternic care să-i elibereze de jugul roman și să „restabilească împărăția lui Israel” (Fapte 1, 6). Dar se trezesc în fața unui copil, un prunc, în fața a tot ce poate fi mai fragil în omenire. Nu vor înțelege sensul duhovnicesc al acestei stranii teofanii: Hristos vine la noi ca un copil pentru a se pune la nivelul nostru, pentru ca noi să-l putem înțelege, pentru că am rămas în copilăria păcatului, și pentru că El se propune, nu se impune omului.

Pentru a descoperi și a primi pe Mesia, Copilul-Dumnezeu, trebuia – și încă trebuie – ca oamenii să fie treji, nu adormiți, să nu ațipim într-un confort personal, o viață interioară moleșită, să fim liberi de orice constrângere, de orice context, de orice gând, să nu proiectăm propriile gânduri asupra lui Dumnezeu. Trebuie să păstrăm prospețimea, simplitatea și spontaneitatea sufletului de copil. Domnul va spune: „Dacă nu sunteți ca și copiii…” (Matei 18, 3). Foarte puțini vor fi cei care-l vor primi pe Iisus ca Mesia și care vor sta împrejurul ieslei: Maria și Iosif, păstorii și magii. Maria și Iosif au crezut pe Dumnezeu pe cuvânt, ca niște copii ai lui Dumnezeu: de aceea au fost cei prin care această lucrare minunată s-a înfăptuit. Păstorii sunt oameni care veghează, nu sunt instalați în societate, nici în confort și trăiesc în simbioză cu natura. Nu dorm somn adânc, ci veghează nopțile asupra turmelor. De aceea vor vedea și vor auzi îngerii care anunță vestea cea bună. Având inimi curate de copii, vor porni pe dată la drum și vor fi primii care vor privi pe Copilul-Dumnezeu. Cei care veghează asupra mieilor vor descoperi pe adevăratul Miel – Iisus. Ei sunt atât de prețioși duhovnicește că ocupă cea mai mare parte a Evangheliei Nașterii Mântuitorului (12 versete din 20). Noi să ne gândim la toate acestea în inimile noastre!

Cât despre magi, al căror drum în căutarea adevărului este pe larg istorisit de Sfântul Matei, ei nu sunt instalați în certitudinile lor: când descoperă, după multe eforturi și căutări, după nopți întregi de scrutat astrele, Steaua cea nouă în cer, de îndată pornesc la drum și merg pe acest drum până la capăt. Ei cred în mod spontan în ceea ce nu cunosc, ei nefiind evrei. Cred pentru că le-a fost revelat de sus și pentru noutate.

A crede pe Dumnezeu pe cuvânt, a veghea în noapte și a căuta până la capăt, iată cele trei căi care ne duc la singurul țel: a găsi pe Mesia și a ne închina Lui. Nu există altele. Aceasta ne învață Evanghelia nopții sfinte de Crăciun. Hristos s-a născut!

Pr. Noël TANAZACQ

(după o predică rostită în Noaptea de Crăciun, 2007)