Sfântul Columba (Colum Cille), de neam regal, s-a născut în anul 521 în domeniul contelui de Donegal în districtul Donegal, în Irlanda. Educația sa a fost încredințată la început Sfântului Finnian de Moville, care l-a hirotonit întru diacon, iar apoi, după ce a petrecut o vreme în preajma unui bard, poet convertit, Gemma, a intrat în obștea mănăstirii sfântului Finnian de Clonard, unde și-a întregit educația, mai cu seamă prin atenția acordată Sfintelor Scripturi, fără a disprețui totuși arta poetică în care se distingea. Aici s-a împrietenit cu alți sfinți din acea vreme: sfântul Comgall și sfântul Kenneth, și se pare că a mers să viețuiască împreună cu aceștia aproape de Dublin, într-o comunitate eremitică. De cum fiind hirotonit întru preot s-a dedicat propovăduirii, lucru pe care l-a înfăptuit vreme de cincisprezece ani în toată Irlanda, întemeind mai multe mănăstiri de seamă; dintre care amintim mai ales pe cele de la Derry, Durrow și Kells. Dar dintre toate aceste sfinte locașuri, sfântul prefera mănăstirea de la Derry, unde, spunea el într-o cântare, „pe fiecare frunză de stejar văd stând un înger din înalt ... aici totul respiră pace, aici totu-i desfătare ...”.

            A fost pe punctul de a fi excomunicat la sinodul de la Teiltiu (563), din cauza unei neînțelegeri cu regele Diairmait; dar a fost dezvinovățit datorită intervenției sfântului Brendan de Birr care a mărturisit că bunăvoința Domnului îl acoperea. Urmând sfatul profetic al sfântului Brendan, Columba a hotărât să-și părăsească totuși patria și să trăiască în exil pentru a-L propovădui pe Hristos, asemenea multor alți sfinți irlandezi din acea vreme.

            În noaptea Cincizecimii a acostat, împreună cu doisprezece monahi înrudiți ca el, pe insula Iona, în vestul Scoției. Această insuliță plată și necultivată, alcătuită numai din nisip și piatră, bătută de vânturi și de valuri dezlănțuite, aflată între țara Picților și cea a Scoților, avea totuși să devină, datorită prezenței sfântului, unul dintre cele mai vestite locuri ale creștinismului celtic. După ce a orânduit viața monahală pe această insulă, sfântul Columba a întreprins evanghelizarea picților din Nord, care erau încă păgâni înrăiți. Sfântul i-a luat în râs pe druizi, predicând prin intermediul unui interpret, dar mai ales prin puterea minunilor sale. Odată ajuns la fortăreața regelui Brude, a deschis porțile acesteia făcându-și semnul sfintei cruci. Suveranul l-a primit cu respect și, confirmând dreptul de proprietate al sfântului asupra insulei Iona, a dat dovadă de o admirație profundă la adresa acestuia din urmă. Neobosit lucrător al ascezei și neobosit misionar, sfântul Columba a întemeiat numeroase metocuri ale mănăstirii sale, atât în Scoția cât și în Irlanda, unde i-a numit stareți pe ucenicii săi; însă el însuși era cel care veghea asupra congregației monastice prin darul vederii cu duhul și al profeției.

            Când nu era în călătorie rămânea în mănăstire, unde un număr mare de vizitatori, simpli sau de viță nobilă, veneau să-i admire virtuțile și să primească sfaturi. Sfântul îngenunchea înaintea lor și după ce le spăla picioarele, le săruta cu dragoste. Asemenea unui părinte obștesc, lua parte la suferințele tuturor: vindeca bolnavii, îndepărta epidemiile împărțind pâine pe care o sfințise, izgonea demonii, dădea navigatorilor vânturi prielnice ajuta agricultorii, împăca cuplurile dezbinate, îi îndemna la pocăință pe păcătoși și îi deplângea pe aceia care nu se căiau îndeajuns pentru propriile greșeli; căci dintre toate virtuțile, lacrimile sale erau propovăduirea cea mai grăitoare. Biograful său, Adamnan, îl descrie în acești termeni : „Avea chip îngeresc; era o fire aleasă; era strălucit în cuvânt, sfânt la faptă, mare la sfat. Nu irosea nici o clipă, în tot ceasul rugându-se, sau citind, sau scriind; avea pururea o îndeletnicire. Răbda fără răgaz greutatea posturilor și a privegherilor. Oricare dintre nevoințele sale ar fi depășit puterea unui singur om. Åži în nevoință fiind, se arăta plin de dragoste față de toți, plin de pace și sfințenie, bucurându-se de prezența Duhului Sfânt în inima sa.” Cum dobândise o mare măiestrie în arta discernământului duhovnicesc, era necruțător cu păcătoșii care nu se pocăiau, dar binevoitor cu ceilalți. Astfel, unui hoț care venise să fure focile comunității, sfântul a poruncit să dea înapoi câteva oi ca să-și ispășească vina, după care l-a lăsat să plece.

            Dincolo de călătoriile sale misionare la neamul picților, sfântul Columba nu se arăta nicidecum nepăsător față de compatrioții săi, scoții, stabiliți în vestul Scoției. L-a uns/încoronat pe regele acestora, Aïdan la Iona (574), inaugurând astfel regalitatea scoțiană, și a intervenit pe lângă regele suprem al Irlandei pentru a obține independența lor. Din chilia sa, sfântul le era alături în lupte, pe care le descria în detaliu monahilor. Åži se spunea că principii vremii nu făceau nimic fără a cere sfatul omului lui Dumnezeu.

            La capătul a treizeci și patru de ani de nevoință apostolică în Scoția (597), sfântului Columba, în vârstă de șaptezeci și șapte de ani, i s-a vestit printr-un înger trecerea sa la cele veșnice. A mers să binecuvânteze hambarul mănăstirii și, pe drumul de întoarcere, bătrânul cal alb al călugărilor a venit în grabă la el și și-a așezat capul pe pieptul sfântului. Acesta din urmă și-a îndemnat ucenicii să aibă „dragoste adevărată unii față de alții întru pace”, iar apoi a început să copieze o Psaltire. Când a ajuns la versetul Cei ce-l caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele (Ps. 33, 11), s-a oprit și a arătat care avea să fie cel ce avea să continue lucrarea sa. Către miezul nopții s-a dus în grabă la biserică, unde s-a prăbușit în fața altarului. Când ucenicii au venit să-l ridice, sfântul a schițat un gest de binecuvântare și și-a dat duhul.

            Cultul sfântului Columba a cunoscut o expansiune considerabilă, și este cunoscut ca fiind protectorul Irlandei, împreună cu Sfântul Patrick și Sfânta Brigitte. Mai târziu, Sfântul Aïdan [31 august], a plecat de la Iona pentru a întemeia mănăstirea de la Lindisfarne, de unde a întreprins evanghelizarea Nortumbriei, aflat fiind sub ocrotirea sfântului rege Oswald [5 august], care își petrecuse o parte din exil la Iona. În urma sinodului de la Whitby (664), în care au triumfat rânduielile romane în cadrul congregațiilor anglo-saxone, Iona a rămas, până în anul 716, centrul de rezistență al tradițiilor celtice. Mănăstirea a fost prădată de către Normanzi în anul 802, dar cu toate acestea a rămas cimitirul regilor Scoției până în veacul al XI-lea.

Traducere realizată de Ioana Căpităneanu, după Sinaxarul realizat de Părintele Macarie de la Mănăstirea Simonos Petra (Muntele Athos)